Odată un general a trecut pe la o mănăstire în timp ce se întorcea dintr-o campanie militară reuşită. Venise să-l viziteze pe stareţ care era un vechi profesor de-al lui.

Cum stau stareţul şi generalul în curte discutând şi bând ceai, se aude dintr-o dată o ceartă dintre un novice şi un călugăr senior. Novicele se plângea că tehnica de meditaţie primită de la călugărul senior nu era bună de nimic şi nu făcea doi bani. "Nu mă poate învăţa cum să mă concentrez şi cu atât mai puţin să meditez," striga novicele. "Dă-mi o tehnică mai valabilă."

Văzând că cearta îl deranja pe bătrânul maestru, generalul s-a ridicat şi a spus: "Maestre, vă rog să-mi permiteţi să-l ajut pe acest tânăr." După ce maestrul a încuviinţat, generalul şi-a chemat şase dintre arcaşi.

Apoi generalul a umplut o ceaşcă de ceai ochi şi i-a dat-o cu grijă novicelui. "Ţine ceaşca asta de ceai," i-a ordonat el, "şi mergi cu ea în mână împrejurul curţii fără să verşi nici măcar o picătură."

După ce novicele a luat ceaşca generalul le-a ordonat arcaşilor: "Ţineţi-vă după el! Dacă varsă chiar şi numai o picătură, trageţi cu arcul în el!" Arcaşii şi-au încordat arcele şi au început să meargă lângă novicele care, în următoarele douăzeci de minute, a învăţat cum să se concentreze.

Dragi prieteni, hotărârea nu se poate înlocui cu nimic. Iluminarea este o problemă serioasă. Nu poate fi atinsă având o atitudine nepăsătoare sau delăsătoare. Trebuie să fiţi hotărâţi să reuşiţi şi trebuie să fiţi înţelepţi în hotărârea voastră.

Deşi poate pare ciudat, succesul în meditaţie are aceleaşi cerinţe cu faptul de a fi suspect de crimă: trebuie să ai motiv, să ai mijlocul şi să ai ocazia. Nu poţi fi considerat suspect de crimă dacă ai numai una sau două din aceste condiţii. Trebuie să le ai pe toate trei: motiv, mijloc şi ocazia.

Ca să înţelegeţi mai bine acest lucru, o să vă povestesc nişte întâmplări. La prima am fost personal martor:

În anul o mie nouă sute, după faimoasa rebeliune a boxerilor împotriva străinilor, opt puteri străine, provocate de atacul asupra consulatelor acestora, au trimis forţe expediţionale la Beijing. Împăratul Manciurian Guang Sui şi Împărăteasa Văduvă Zi Xi îi susţinuseră pe boxeri în atacurile lor asupra străinilor, iar acum normal că se temeau pentru vieţile lor. Au fugit deghizaţi din Beijing, căutând refugiu în provincia Shanxi. Eu am făcut parte din escorta lor.

Nimeni nu era pregătit pentru acest drum. A trebuit să plecăm atât de repede încât nu am avut timp să ne aprovizionăm pentru călătorie. Nu aveam nici un fel de mâncare. Dea asemenea nu aveam cai sau bani.

După cum vă imaginaţi, situaţia era în mod special mai grea pentru familia Imperială. Nu numai că nu ştiau ce este foamea, dar chiar şi cea mai mică poftă a lor le era satisfăcută cu cele mai alese delicatese. Şi desigur, nu mai călătoriseră pe jos niciodată. Lecticile şi trăsurile le ţinuseră picioarele la distanţă de pământ. Iar acum vroiau să pară oameni obişnuiţi!

În prima zi au tot mers şi li s-a făcut tot mai foame, dar din grajdurile şi bucătăriile imperiale nu mai rămăsese decât o amintire tristă.

Până la urmă, epuizaţi şi înfometaţi, au început să cerşească mâncare; iar un ţăran ne-a îndatorat dându-ne nişte frunze de cartof dulce, hrană care de obicei se dă la porci.

Iar Împăratul, care era un delicat şi un răsfăţat total, nu mai mâncase până acum mâncare pentru porci; dar fiindcă era atât de înfometat, i s-a părut că frunzele acelea erau delicioase. "Ce este această mâncare excelentă?" întrebă el; şi a fost foarte surprins să afle adevărul despre ea. "Mai vreau, mai vreau," cerea el, şi a mâncat cât a putut de mult.

N-am putut să stăm prea mult la acest ospăţ fiindcă, di nefericire, fugeam de opt armate diferite. A fost un "muşcă şi fugi," cum s-ar spune. Am plecat iute mai departe.

Şi uite-l pe marele Împărat al Chinei, care înainte era dus pe sus peste tot şi căruia i se serveau doar cele mai alese bucate, cum alerga prin praful drumului şi mânca plante furajere. Aţi putea spune că îşi îmbunătăţea forma ... chiar şi cea mentală, fiindcă pierduse toate aerele imperiale şi părea să se descurce cu simplitatea şi umilinţa situaţiei.

Dar ce îl motiva pe Împărat să meargă atât de repede şi să se mulţumească cu aşa o hrană? Şi de ce renunţase la ţinuta imperială? Vă spun eu: opt armate străine vroiau să îl omoare iar el ştia asta. Fugea ca să-şi scape viaţa şi dezvoltase instantaneu intuiţia a ceea ce era important în această idee şi a ceea ce nu era important.

Mai târziu, după ce s-a reinstalat pacea iar străinii au plecat şi Împăratul împreună cu Împărăteasa Văduvă au putut să se întoarcă la Beijing, el s-a reîntors la vechile obiceiuri. A devenit iar marele şi puternicul domn. Când simţea cel mai mic fior de foame, se îndopa iute cu cele mai bune delicatese; şi bineînţeles că nu mergea nicăieri pe jos. Când alerga să-şi scape pielea era parcă făcut din oţel. Dar acum era din nou moale şi răsfăţat.

Dacă ar fi aplicat aceeaşi hotărâre pentru a scăpa de duşmanii spiritului, aşa cum a avut-o pentru a scăpa de duşmanii trupului, ce lucru de pe lumea aceasta i-ar fi fost peste puteri? Ei bine, ştim cu toţii ce s-a ales de Dinastia Manciuriană.

Dragi prieteni, demonii trândăviei, mândriei şi lăcomiei nu fac niciodată pace. Sunt mereu pe picior de luptă. Numai o voinţă crâncenă îi poate învinge. Iar odată învinşi, stau şi aşteaptă să ne scadă vigilenţa după care, puteţi fi siguri, vor reapare cu prima ocazie.

Determinare şi pricepere. Sunt două lucruri indispensabile. Să nu vă lăsaţi sclavii comodităţii şi confortului. Învăţaţi să vă adaptaţi fiecărei situaţii în parte. Bucuraţi-vă de greutăţi mai mult decât de tihnă. Greutăţile sunt provocări... iar numai trecând peste aceste obstacole vă veţi dezvolta caracterul şi priceperea. Provocările sunt cei mai buni dascăli.

Să nu vă fie teamă de eşec. Doar încercaţi iar şi iar. Este un proverb pe care merită să-l ţineţi minte: Judecata bună vine din experienţă, iar experienţa vine din judecata proastă.

Dacă nu vă lăsaţi învinşi de eşecuri, acestea vor deveni fundaţia pe care va sta în siguranţă reuşita.

Haideţi să vă spun povestea unui om sărman care şi-a câştigat o poreclă neobişnuită, "Maestrul Imperial Pantaloni Dragon".

A fost odată - de fapt în a doua jumătate a secolului şaisprezece - un sărman şi fără carte care dorea cu ardoare să se ilumineze. I se părea că este prea mizerabil şi că nu merită să se facă călugăr budist, dar totuşi s-a dus la o mănăstire şi a cerut voie să muncească pe terenul acesteia.

În fiecare zi omul nostru se ducea vesel la câmp şi muncea de la răsăritul soarelui până la apus. Îi era ruşine să ceară cuiva îndrumare. Spera că observându-i pe călugări să găsească o metodă pentru iluminare.

Într-o zi a venit la mănăstire un călugăr. Acesta trecea printr-o perioadă mai proastă din punct de vedere spiritual şi vizita diferite mânăstiri sperând să îşi regăsească credinţa. S-a întâmplat că l-a văzut pe omul nostru muncind vesel pe câmp, minunându-se de entuziasmul de care dădea dovadă. Oare ce îl făcea să se bucure astfel de viaţă? Care era secretul lui?

Astfel călugărul s-a dus la acel om şi l-a întrebat cu umilinţă şi admiraţie: "Domnule, vreţi să fiţi aşa de bun şi să-mi spuneţi care este metoda dumneavoastră? Care este tehnica pe care o practicaţi?"

"Nu am nici o practică," a spus omul, "dar aş vrea cu siguranţă să învăţ una. Venerabile Maestre, vă rog fiţi atât de bun şi să mă instruiţi cât de puţin?"

Călugărul a fost mişcat de sinceritatea şi umilinţa omului. "Aţi făcut pentru mine ceea ce mulţi maeştri nu au reuşit să facă," spuse el. Şi fiind inspirat cu adevărat, şi-a reînnoit jurămintele şi hotărârea de a obţine iluminarea pe dată. Apoi i-a spus omului: "Deşi nici o instruire din partea mea nu ar egala instruirea pe care am primit-o prin exemplul dumneavoastră, sunt încântat să vă ofer orice sfat pe care aş putea să vi-l dau. Vă sugerez, domnule, să vă străduiţi să înţelegeţi Hua Tou-ul "Amitabha! Cine este cel care repetă acum numele lui Buddha?"

Toată ziua, în timp ce muncea, omul se gândea la Hua Tou. Apoi a venit iarna şi nu a mai avut ce muncă să facă la câmp, aşa că s-a retras într-o peşteră din munţi şi a continuat să lucreze la Hua Tou. Şi-a făcut un pat din ace de pin frumos mirositoare. Drept hrană a adunat sâmburi de pin şi a săpat după rădăcini. Din lut şi-a făcut un vas şi l-a ars, având acum în ce să fiarbă un ceai sau o supă.

Lângă munte era un sat mic şi cum iarna nu se mai termina iar sătenii îşi terminaseră proviziile, au venit la el după mâncare. Le-a dat tot ce a putut şi le-a arătat unde erau cei mai buni pini şi cele mai bune rădăcini, dar mulţi erau prea slăbiţi ca să mai umble după mâncare. Mai rău, în foamea lor deveniseră răi, egoişti şi necooperanţi.

Dar el ştia ce trebuie să facă. A făcut o oală mare de lut şi s-a dus cu ea în mijlocul satului. Apoi a umplut oala cu zăpadă şi a făcut focul sub ea. Toţi sătenii se adunaseră curioşi în jurul lui.

"Astăzi," anunţă el, "vă voi învăţa cum să faceţi supă de pietre." Toţi au bufnit în râs. Cum să faci supă de pietre? Dar omul adunase câteva pietre de pe munte şi, după ce le-a spălat bine, le-a aruncat în oală. Apoi a scos din buzunarul hainei jerpelite pe care o avea, nişte seminţe de pin şi nişte rădăcini uscate.

Un sătean a spus: "Trebuie şi nişte sare la supa asta."

"Da," răspunse omul, "dar nu am sare."

"Am eu," spuse săteanul. "Mă duc acasă să o aduc."

Un altul a spus: "Ştii, mai am nişte varză veche în pivniţă. Vrei să o pui în supă?"

"Desigur," răspunse omul. "Ar fi minunat!" Iar săteanul a fugit acasă după varză.

Unul a oferit doi morcovi zbârciţi iar un altul şi-a adus aminte că mai avea o ceapă. Au mai apărut şi nişte pumni de orez din mai multe case. Şi încă câteva legume, şi o ţelină sălbatecă, şi un pic de piper, şi aşa, spre încântarea tuturor, aerul s-a umplut de mireasma îmbietoare a supei. Sătenii şi-au adus bolurile şi au mâncat cu multă plăcere! A fost destulă supă pentru toţi. "Ce isteţ e omul acesta," spuneau ei, "ce supă delicioasă a făcut din nişte pietre."

I-au mulţumit pentru reţetă, reţetă în care cele mai importante ingrediente sunt dragostea şi generozitatea. Iar s-a întors omul nostru în peşteră şi a lucrat în mai departe la Hua Tou: "Amitabha! Cine este cel care repetă acum numele lui Buddha?"

A ajuns faimos pentru reţeta lui de supă de pietre; iar când mama şi sora lui au auzit de puterile lui miraculoase, s-au dus să-i facă o vizită, aducându-i în dar cupon de mătase fină. Dar când au ajuns la peştera lui acesta era într-o samadhi adâncă, astfel nu răspuns la laudele acestora şi nu a mulţumit pentru cadou. Dezamăgite şi furioase, mama şi sora lui au rezemat cuponul de perete şi au plecat.

A locuit în peşteră vreme de treisprezece ani, când s-a întâmplat să îi moară mama iar sora a venit singură la el. era foarte neliniştită şi deprimată, simţind că viaţa nu are nici un sens.

Când a intrat în peşteră a descoperit cu uimire că mătasea era exact în locul unde o lăsase. "Care e puterea secretă care te face atât de independent faţă de lume?" l-a întrebat sora lui.

"Nu am nici o putere secretă," a spus el. "Mă străduiesc să trăiesc viaţa Sinelui Buddha. Mă străduiesc să trăiesc Dharma."

Asta nu i s-a părut cine ştie ce răspuns, aşa că se ridică să plece. "Ia cuponul de mătase cu tine," a spus el. "Mai ia încă ceva ce este mult mai de preţ." Şi a instruit-o cu preţiosul Hua Tou. "În fiecare zi, de dimineaţă până seară, să-ţi spui: "Amitabha! Cine este cel care repetă acum numele lui Buddha?"

Hua Tou-ul i-a captat imediat atenţia. Chiar şi până să plece, făcuse un mic progres spiritual. Gândurile ei, în loc să fie rătăcite şi agitate, s-au liniştit deodată ca să se adune asupra Hua Tou-ului. În loc să fie deprimată şi fără ţintă, a ajuns implicată activ în rezolvarea problemei. Se concentra asupra unui lucru diferit de necazurile ei.

Omul, văzând cum metoda lui a fascinat-o şi a încântat-o pe soră, a realizat că venise vremea să se întoarcă în lume şi să-i ajute pe oameni. S-a întors la mânăstirea unde muncise mai înainte la câmp şi a primit ordinaţia în Dharma. Dar nu a rămas în mănăstire. În schimb s-a dus la Xia Men, un oraş de pe coasta sudica a provinciei FuJian, unde şi-a construit o colibă la marginea drumului. În fiecare zi aduna rădăcini şi legume sălbatice din care făcea un ceai pe care îl oferea gratis pelerinilor şi celorlalţi călători.

Când se întâmpla să i se ceară sfatul în probleme spirituale, el repeta sfatul pe care îl primise de la călugărul itinerant: recomanda acel Hua Tou! Apoi, în timpul Împăratului Wan Li, a murit Împărăteasa Mamă, iar Împăratul, întristat peste măsură, a hotărât să se facă o ceremonie funerară magnifică, una demnă de memoria Împărătesei. Dar care preot era destul de bun pentru a conduce ceremonia? Asta era problema! Spune o vorbă: "Familiaritatea naşte dispreţ," iar Împăratul îi cunoştea prea bine pe preoţii budişti din capitală. Nu credea că vreunul din ei ar fi destul de sfânt ca să i se poată încredinţa conducerea unei ceremonii atât de sacre. Zi după zi se tot gândea cum să găsească un preot potrivit, şi atunci, mama lui i-a vorbit într-un vis: "În prefectura Chang Zhou din provincia FuJian," a spus ea, "se află un călugăr calificat pentru conducerea ceremoniei funerare." Altă informaţie nu i-a mai dat.

Imediat, Împăratul a trimis nişte funcţionari ai guvernului în provincia FuJian pentru a-i găsi pe cei mai sfinţi călugări. Iar funcţionarii, neştiind în vremurile acelea, ca şi în cele de acum, cum să măsoare sfinţenia, i-au ales pur şi simplu pe cei mai eminenţi călugări pe care i-au găsit. Desigur că aceşti călugări erau încântaţi de aşa o onoare, iar funcţionarii erau şi ei încântaţi că şi-au îndeplinit misiunea; şi aşa, grupul numeros de funcţionari şi călugări fericiţi a pornit spre capitală. Pe drum s-au oprit la coliba călugărului ca să bea ceai.

"Venerabili Maeştrii," a spus el. "Vă rog spuneţi-mi pentru care motiv sunteţi aşa de veseli."

Unul din eminenţii preoţi nu a rezistat tentaţiei de a se lăuda: "Suntem în drum spre capitală unde vom conduce ceremonia funerară pentru Împărăteasa Mamă."

Călugărului nu i s-a părut că acesta ar fi un motiv de veselie. El avea respect pentru Împărat şi Împărăteasa Mamă care erau amândoi credincioşi budişti. "Aş dori să vă ajut," a spus el, şi apoi întrebând: "Pot să vă însoţesc în capitală?"

Toţi funcţionarii şi călugării au început să râdă de un aşa neobrăzat. Apoi, fără să-şi creadă urechile, preotul care se lăuda l-a întrebat: "Oare chiar speri să ne ajuţi la oficierea ceremoniei?"

"Vai, nu," spuse călugărul. "Nu doresc decât să vă car bagajele."

"Aşa mai merge," a spus preotul. "Foarte bine, poţi veni ca hamalul nostru."

Între timp, Împăratul a născocit un test pentru a vedea care din numeroşii preoţi chemaţi se ridica la nivelul cerut de ceremonie. A pus să se inscripţioneze Sutra de Diamant pe o piatră iar cum a auzit că vin funcţionarii şi preoţii, a pus acea piatră în pragul porţii palatului.

Dezamăgit, Împăratul a privit cum, unul câte unul, funcţionarii şi preoţii călcau peste piatră, pălăvrăgind despre cum să facă ceremonia să fie mai impresionantă.

Călugărul hamal a fost ultimul care a ajuns la piatră. Când a văzut-o, deşi nu ştia să citească, a simţit că era o Sfântă Scriptură. S-a oprit şi l-a chemat pe unul din preoţi: "Ce spun aceste caractere?"

Preotul s-a întors, s-a uitat în jos şi a citit. "Ia te uită, este Sutra de Diamant!" a spus el surprins. Dar a plecat văzându-şi mai departe de pălăvrăgeală împreună cu ceilalţi. Dar călugărul nu a îndrăznit să treacă de prag. În loc de asta, a îngenuncheat în dreptul pietrei şi nu a intrat în palat.

Împăratul a văzut tot ce s-a întâmplat şi i-a ordonat călugărului să intre.

"Măria Ta," a spus călugărul, "îmi pare rău că vă nesocotesc porunca, dar nu pot să dezonorez aceste cuvinte sacre călcând pe ele." "Dacă ai citi sutra, ai ţine-o cu mâinile fără să o dezonorezi, nu-i aşa?" a întrebat Împăratul.

"Dacă aş şti să citesc, Măria Ta, atunci nu aş dezonora aceste cuvinte ţinându-le în mâini."

Iar Împăratul zâmbi. "Atunci treci pragul mergând în mâini."

Atunci călugărul făcu roata şi intră în palat atingând piatra numai cu mâinile.

Împăratul decretă că acest umil călugăr va fi cel care va conduce ceremonia funerară. Dar când Împăratul l-a întrebat cum are de gând să procedeze, călugărul i-a răspuns aşa: "Voi oficia ceremonia mâine dimineaţă. Am nevoie de un mic altar, un steag funerar, nişte tămâie, lumânări şi nişte fructe pentru ofrande."

Nu asta era ceremonia măreaţă la care se gândise Împăratul. Şi, instigat de mormăielile eminenţilor preoţi, a început să se îndoiască de alegerea făcută. Imediat a inventat un alt test. A pus două din cele mai frumoase şi pricepute concubine să se ducă în camera călugărului şi să-l ajute la purificarea pentru ceremonie.

În acea seară, la dorinţa Împăratului, aceste două femei s-au dus la călugăr după care l-au îmbăiat şi l-au masat; dar deşi au folosit cele mai senzuale creme şi parfumuri şi au făcut tot ce au putut ca să-i aprindă dorinţa, el a rămas nemişcat de eforturile lor. După ce a terminat, le-a mulţumit politicos pentru tratamentul primit şi le-a urat noapte bună. Femeile i-au povestit Împăratului cele întâmplate, acesta răsuflând uşurat. Astfel a ordonat ca ceremonia să se ţină după voinţa călugărului.

În timpul ceremoniei, călugărul s-a dus la coşciugul Împărătesei Mamă şi a spus: "Priveşte-mă, iubită Doamnă, ca pe Chipul Tău Original. cunoaşte că în realitate nu suntem doi, ci unul singur. Deşi nu există nimic care să conducă şi nimic care să urmeze, te rog acceptă-mi sfatul şi fă un pas înainte ca să intri în Rai."

Împăratul a prins de veste şi iar a fost dezamăgit de simplitatea formulării. "Oare e de ajuns doar atât pentru a o elibera pe Majestatea Sa Împărăteasa Mamă?" a întrebat el. Dar până să-i răspundă călugărul, vocea un pic iritată a Împărătesei Mamă a răsunat în tot palatul: "Acum sunt eliberată, fiul meu! Pleacă-ţi capul şi mulţumeşte-i acestui sfânt maestru!"

Împăratul a fost uimit, dar a fost atât de bucuros că a auzit vocea mamei încât strălucea de fericire. Imediat a organizat un mare banchet în cinstea călugărului.

La acel banchet s-a întâmplat ceva ciudat. Împăratul a apărut purtând nişte veşminte superbe iar când călugărul a văzut pantalonii Împăratului, pe care erau brodaţi cu aur dragoni cereşti, a fost foarte impresionat de frumuseţea lor. Împăratul l-a văzut cum se uita la pantaloni şi l-a întrebat: "Sfinţia Ta! Îţi plac pantalonii aceştia?"

"Da Măria Ta," a răspuns călugărul. "Cred că sunt foarte strălucitori şi foarte frumoşi. Strălucesc ca nişte felinare."

"Pentru ca oamenii să te poate urma mai uşor," a spus Împăratul; şi pe loc şi-a dat jos pantalonii şi i-a dat călugărului! De atunci, călugărului i se spunea "Maestrul Imperial Pantaloni Dragon".

Vă spun această frumoasă poveste fiindcă vreau să vă aduceţi aminte mereu de acei pantaloni Dragoni şi de călugărul perseverent care i-a primit. Dragi prieteni, imaginaţi-vă că şi voi purtaţi acei pantaloni strălucitori şi luminaţi calea paşilor celorlalţi, o licărire pe care să o poată urma. Ţineţi minte, la fel cum acel călugăr a observat imediat pantalonii Împăratului, tot aşa şi voi veţi fi observaţi. Nu cedaţi tentaţiilor şi distracţiilor. Păstraţi mereu Hua Tou-ul în minte. Să nu vă despărţiţi de el niciodată. El va deveni sursa priceperii voastre. Şi, aşa cum trebuie să-i ajutaţi pe ceilalţi, să nu vă lăsaţi să ajungeţi voi înşivă neajutoraţi.

Ţineţi minte: motive, mijloc, oportunitate. Păstraţi-vă motivaţia! Căutaţi mijloacele de iluminare! Găsiţi-vă timp pentru practică! Şi, când cineva va întreba: "Cine este vinovat de succes în Chan?" voi să răspundeţi, "Eu sunt."

  Înapoi          Index           continua