Deşi putem practica tot felul de meditaţii în timpul mersului sau muncii, când ne aşezăm pentru meditaţie trebuie să fim atenţi să păstrăm o atitudine reverenţioasă şi să avem o postură şi o respiraţie corectă.

Dragi prieteni, oricare ar fi beneficiile aduse de ea, meditaţia este un exerciţiu spiritual, nu o practică terapeutică. Nu medităm pentru a contracara tulburările psihologice sau pentru a suporta mai bine frustrările egoului. Scopul meditaţiei este transcederea ego-conştiinţei şi realizarea Sinelui Buddha. Scopul nostru este intrarea în Nirvana, nu să facem viaţa în Samsara mai tolerabilă.

Acest sfat vă poate încurca, ştiu. Mulţi cred că meditează dacă ajung într-o stare de pace şi linişte. Sunt nerăbdători să practice fiindcă le place acea oră de pace şi linişte pe care o obţin. Dar quietismul nu este meditaţie. Ţinerea calului sălbatic în ţarc nu-l va îmblânzi şi nu-l va dresa. Probabil că o să stea locului un timp şi va părea liniştit. Poate chiar începe să pască. Dar cum se va deschide poarta el va ţâşni afară şi va fugi în sălbăticia de care nu s-a despărţit niciodată.

Ştiţi, la Nan Hua Si, mânăstirea celui de-al Şaselea Patriarh, a fost odată un călugăr care petrecea ore întregi stând în linişte pe perna de meditaţie, delectându-se cu pacea şi liniştea pe care o simţea. El credea că meditează. Hui Neng, al Şaselea Patriarh, a văzut greşeala călugărului şi l-a întrebat: "De ce dedici atât demult timp pernei în fiecare zi?"

Călugărul şi-a ridicat privirea surprins. "Fiindcă vreau să devin Buddha," a răspuns el.

Hui Neng a zâmbit. "Fiule," a spus el, "mai repede faci o oglindă frecând o cărămidă decât să devii Buddha stând pe pernă!"

Trebuie să ne amintim mereu acest dialog dintre marele maestru şi călugărul în greşeală.

Înainte să intrăm în starea meditativă trebuie să fim treji şi ageri. Mintea, eliberată de grijile exterioare de peste zi, se concentrează asupra exerciţiului meditaţiei. După ce am reuşit să intrăm în starea meditativă, ne simţim de obicei destul de euforici. Această transă euforică este resimţită de practicanţii tuturor religiilor. Este ceea ce se cheamă Boala Chan, sau Beţia Sfântă, sau Nebunia Divină. Chietismul nu aduce euforie. El nu produce decât un fel de amorţeală de zombi care nu are nimic de a face cu Budismul Chan sau cu oricare altă religie în afară, poate, de voodoo.

Nu trebuie să începem meditaţia dacă suntem emoţionaţi sau agitaţi. Mintea şi corpul trebuie să fie relaxate. Dacă suntem nervoşi, introspecţia şi aplicarea principiilor Budiste, în special iertarea şi acceptarea, ne pot ajuta să ne recâştigăm calmul; dar dacă tulburarea persistă trebuie să ne rugăm pentru ajutor sau să cerem sfaturi pentru a ne rezolva problemele înainte de a ne aşeza pentru meditaţie.

Dacă agitaţia este doar o condiţie temporară, poate datorată vitezei sau oboselii, trebuie să urmăm metoda "un centimetru de beţişor de tămâie". Pur şi simplu stăm liniştiţi şi privim cum arde beţişorul aromat pe un centimetru. Dacă nu ne-a revenit calmul până atunci, trebuie să renunţăm la acea şedinţă de meditaţie. O să putem încerca oricând mai târziu.

De asemenea, respiraţia trebuie să fie lină şi ritmată. Uneori, în timp ce practicăm meditaţia, pot apare gânduri care să ne distragă atenţia sau putem să ne pierdem suflul fiindcă nu am avut o tehnică corectă de respiraţie. Iarăşi, trebuie să urmăm metoda "un centimetru de beţişor de tămâie" şi să lăsăm mintea şi respiraţia să se liniştească înainte de a începe iar meditaţia.

Postura

O postură naturală, relaxată, dar cu spatele drept este cea mai bună postură. Stăm aşezaţi fără rigiditate sau durere. Este foarte important. Durerea iniţiază un reacţie de panică, generează perceperea unei urgenţe ce duce la creşterea tensiunii şi a frecvenţei pulsului; în astfel de condiţii este imposibil să meditezi. Dar cine poate să practice o poziţie mai formală, cum ar fi poziţia lotusului, cu atât mai bine pentru el.

Bineînţeles, trebuie să stăm cu spatele drept pentru a permite dilatarea completă a plămânilor. Nu avem voie să ne aplecăm în faţă sau într-o parte. Dacă observăm că adormim, trebuie să ne trezim cu câteva înghiţituri de ceai şi legănându-ne de câteva ori la stânga şi la dreapta şi respirând adânc de câteva ori.

Eşecul în controlul corpului, al minţii, ori al respiraţiei poate aduce nişte daune mici, cum ar fi disconfort emoţional sau fizic, ori poate aduce daune mari, cum ar fi dureri de muşchi sau halucinaţii înspăimântătoare în care ne întâlnim cu demoni, lucruri care, cred că suntem cu toţii de acord, nu sunt de loc de dorit.

Exerciţii de respiraţie

Înainte să începem cu tehnica meditaţiei este absolut necesar să ne stăpânim respiraţia.

Sunt două metode de bază pentru controlul respiraţiei: nestructurată şi structurată. În amândouă metodele plămânii sunt consideraţi nişte foale. Când vrem să umplem foalele cu aer depărtăm mânerele. În acelaşi mod, când vrem să umplem pieptul, începem prin extinderea abdomenului, împingându-l înainte, depărtându-l de şira spinării ca şi cum am trage de mânerele foalelor. Când expirăm, întâi lăsăm aerul să răsufle afară după care contractăm încet abdomenul, dând afară aerul rămas în plămâni ca şi cum am strânge foalele.

Întotdeauna, scopul nostru este să facem respiraţia atât de fină şi de liniştită încât dacă cineva ne-ar pune o pană de struţ în faţa nasului, ea nu s-ar zbârli de la inspiraţia sau expiraţia noastră.

1. În respiraţia nestructurată ne coborâm privirea şi doar urmărim respiraţia, numărând zece respiraţii complete. Dacă încurcăm numărătoarea, o luăm pur şi simplu de la capăt. După ce am completat zece cicluri de respiraţie, începem încă o numărătoare.

Începem prin a ne concentra atenţia asupra inspiraţiei, simţind cum intră aerul prin nas, coboară prin gât şi umple plămânii. Privim mental cum se extinde pieptul şi cum se ridică umerii.

În timp ce ne pregătim să expirăm, facem numărătoarea; apoi simţim cum iese aerul din plămâni prin nas. Observăm umerii cum se relaxează şi se coboară în timp ce plămânii se golesc. Spre sfârşitul expiraţiei, observăm cum se contractă muşchii abdominali. După mai mult antrenament, vor participa la expiraţie toţi muşchii abdominali, şi cei din abdomenul inferior, din zona perineală şi sacrală, contractându-se pentru elimina tot aerul rezidual din plămâni.

Se pare că este mai uşor să numeri respiraţiile la începutul expiraţiei decât la începutul inspiraţiei. Dar nu suntem toţi la fel. Număratul pe inspiraţie sau pe expiraţie rămâne la alegerea fiecăruia.

2. În cazul respiraţiei structurate, inspirăm, reţinem respiraţia, expirăm şi, ori începem un nou ciclu, ori reţinem respiraţia cu plămânii goi şi după aceea începem un nou ciclu. Cât de lungi sunt etapele ciclului depinde de formula pe care o aplicăm. Deoarece fiecare are o anumită capacitate pulmonară nu se poate da o formulă universală. Practicanţii pot alege din mai multe proporţii:

a. Proporţia 4:16:8, înseamnă că inspiraţia durează patru măsuri, retenţia durează şaisprezece măsuri, iar expiraţia durează opt măsuri. Proporţia 4:16:8:4 necesită încă o retenţie cu plămânii goi timp de patru măsuri. Aceasta este mai grea, dar mulţi practicanţi o găsesc mai potrivită pentru atingerea unor stări meditative adânci.

De obicei se consideră că măsura este o secundă. Dar unii oameni găsesc că este foarte greu să-şi ţină respiraţia, de exemplu, pentru şaisprezece secunde. În acest caz ei pot să-şi ţină respiraţia pentru doar doisprezece secunde. Prin antrenament vor ajunge la şaisprezece. Dacă şi doisprezece este greu, atunci pot începe cu opt şi apoi să crească la doisprezece şi apoi la şaisprezece.

b. Proporţia 5:5:5:5, sau orice alt raport de durate egale, este şi el foarte eficient. Începătorii ar putea găsi că este mai uşor dacă elimină ultima retenţie cu plămânii goi.

Scopul tuturor exerciţiilor de respiraţie este să stabilească o respiraţie ritmică şi controlată.

Rezistând impulsului de a-ţi lua tălpăşiţa

Dintr-un motiv pe care încă nu a fost nimeni în stare să îl elucideze, vedem că deseori se întâmplă ca atunci când ne aşezăm pe perna de meditaţie, aceasta să se transforme într-un muşuroi de furnici. Mai ales începătorii păţesc această misterioasă transformare a pernei, dar mei devreme sau mai târziu ni se întâmplă tuturor. Începem să gemem şi singurul lucru la care ne putem gândi este să plecăm odată mai repede din acel loc plin de mâncărime.

La început când ne aşezăm, suntem plini de bune intenţii. Vrem să facem un program complet - cel puţin douăzeci de respiraţii. Dar după patru, cinci respiraţii descoperim că ne-am aşezat pe un muşuroi de furnici şi că trebuie să ne întrerupem programul.

Uneori nu dăm de furnici. Dar se întâmplă să ne amintim o groază de lucruri importante de care uitasem: să aranjăm cărţile din bibliotecă; să cumpărăm paste pentru masa de mâine; să citim ziarul de ieri. Cu siguranţă că trebuie să ne ocupăm de aceste treburi, şi aşa, cu inima plină de regrete, ne ridicăm de pe pernă.

Dragi prieteni, cum să ne menţinem bunele intenţii? Cum să împiedicăm dispariţia lor atât de rapidă?

Mai întâi trebuie să recunoaştem că ne păcălim singuri. Ştiţi, în Chan este o poveste veche despre un om bogat care căpătase o boală gravă şi era în pericol să moară. Aşa că a făcut un târg cu Buddha Amitabha. "Cruţă-mi viaţa, Doamne" a spus el, "şi îmi voi vinde casa iar banii câştigaţi o să-i dau la săraci." L-au auzit toţi, familia şi prietenii, făcând această promisiune. Şi, minune, a început să se vindece. Dar cum s-a simţit mai bine, i-a mai trecut şi din hotărâre; şi până s-a vindecat complet a început să se întrebe de ce o fi făcut o astfel de promisiune. Dar cum toţi aşteptau să-şi vândă casa, a pus-o casa la vânzare. Dar pe lângă casă, a mai vândut şi pisica. A vândut casa şi pisica pentru suma de zece mii unu de galbeni. Însă promisiunea este promisiune, aşa că a fost nevoit să dea un galben la săraci. Atât câştigase pe casă. Fiindcă, vedeţi voi, pisica aceea era o pisică foarte valoroasă. Când nu vrem să facem ceva, toate nimicurile devin foarte importante. Pisica valorează de zece mii de ori mai mult decât casa.

Să ne amintim de acest om atunci când simţim nevoia să sărim de pe pernă. Să ne amintim de el ori de câte ori vrem să ne scurtăm programul. Dar dacă nu ne scuzăm de la practică, nu trebuie nici să rămânem aşezaţi pe pernă din datorie.

Uneori oamenii se poartă ca şi cum ar face un mare sacrificiu prin meditaţia lor. "O să o fac ca să termin cu ea," îşi spun ei. Dar asta nu este o atitudine corectă. Ora petrecută în meditaţie ar trebui să fie cea mai frumoasă oră a zilei. Trebuie să ne fie dragă.

Dragi prieteni, fiţi recunoscători pentru Buddha Dharma. Fiţi recunoscători pentru cele Trei Comori. Nu uitaţi că refugiul nostru etern este în Buddha, în Dharma şi în Sangha. Fiţi recunoscători pentru Lampa ce ne îndrumă prin întuneric spre lumină.

  Înapoi          Index           continua