Chan a avut doi maeştrii faimoşi numiţi Han Shan: un pustnic din secolul 9 pe nume Munte Răcoros şi un învăţător din secolul 16 al cărui nume înseamnă Munte Nătâng. Munte Răcoros este poate cel mai mare poet Chan. Munte Nătâng era şi el destul de bun. Poate că al doilea poet Chan.

Munte Răcoros a apelat la natură pentru a ajunge la pace şi înţelepciune. Găsind frumuseţe în natură a găsit frumuseţe în el. Aşa fac pustnicii; cugetă; transformă singurătatea în solitudine.

Han Shan, Munte Răcoros, a spus: Sus în vârful muntelui Infinitate în toate direcţiile! Luna solitară priveşte în jos Din înaltul nopţii Admirându-şi reflecţia în apa îngheţată. Tremurând, îi cânt lunii. Fără Chan în vers. Abundă în melodie.

Han Shan, Munte Nătâng, a încercat să spună ce nu se putea spune în cuvinte pe înţelesul tuturor: Pune un peşte pe uscat şi îşi va aduce aminte de ocean până la moarte. Pune o pasăre în colivie dar ea nu va uita cerul. Amândoi duc dorul casei lor adevărate, locul pe care nat ura lor a hotărât să le fie casă. Omul se naşte în starea de inocenţă. Natura originală a omului este iubire, bunătate şi puritate. Dar omul îşi părăseşte casa atât de uşor, fără nici un pic de regret. Nu este el mai demn de milă decât peştii şi păsările?

Cine n-ar vrea să reflecte Luna Iluminării. Cine n-ar vrea să se reîntoarcă acasă la inocenţă. Dar cum să o facem? Urmând Dharma.

Buddha a văzut în ignoranţa vieţii neiluminate o boală. Cele Patru Nobile Adevăruri au o conotaţie medicală: Unu, viaţa în Samsara este amară şi dureroasă. Doi, dorinţa este cauza acestei amărăciuni şi dureri. Trei, această boală are leac. Patru, leacul este Calea Octuplă.

Mai întâi trebuie să recunoaştem că suntem bolnavi. În al doilea rând avem nevoie de un diagnostic. În al treilea rând trebuie să fim siguri că boala va răspunde la tratament. În al patrulea rând trebuie să urmăm tratamentul.

Samsara este lumea văzută prin ego. Este o lume chinuită şi bolnavă datorită dorinţelor nestăpânite ale egoului.

Să încerci să satisfaci cererile egoului este ca şi cum ar trebui să spui care este cel mai mare număr. Oricât de mare ar fi un număr, tot i se mai poate adăuga unul rezultând un număr şi mai mare. Nu se poate atinge maximul.

Dragi prieteni, nu este aşa că oricât de mulţi bani ar avea cineva, tot mai gândeşte că i-ar mai trebui câţiva, că oricât de frumoasă şi de mare ar fi casa cuiva, tot mai gândeşte că i-ar mai trebui nişte spaţiu, că oricâţi admiratori ar avea, tot mai simte nevoie de ceva mai multe aplauze?

Preocuparea continuă rezultă în concurenţă continuă.

Şi atunci ce să facem? Mai întâi trebuie să înţelegem că problemele create de ego nu pot fi rezolvate în lumea Samsarică a iluziilor mereu schimbătoare. De ce? Fiindcă egoul este el însuşi mereu schimbător, un personaj fictiv care doar acţionează şi reacţionează ca răspuns la stimulii fluctuanţi ai mediului - mediu pe care nu prea e în stare să-l înţeleagă.

Este ca şi cum ai juca fotbal pe un teren cu dimensiuni variabile; iar în loc de o minge se joacă cu douăzeci; iar jucătorii ori aleargă de colo colo, ori dorm pe gazon. Nimeni nu prea înţelege care-i jocul şi fiecare joacă după regulile lui. Desigur că cel care trebuia să fie şi jucător şi arbitru nu găseşte nici o plăcere în acest joc. Pentru el viaţa din teren este o nesfârşită teamă, confuzie, frustrare şi epuizare.

Calea Octuplă ghidează, delimitează şi stabileşte reguli clare. Oricine le poate urma.

Primul pas este Înţelegerea Justă.

Înţelegerea necesită atât studiu cât şi consultarea unui Maestru.

Informaţia acumulată doar prin citit nu poate fi suficientă. O fi cartea corectă? Dacă da, am înţeles ceea ce am citit? Nu ne putem verifica singuri. Gândiţi-vă la ce s-ar întâmpla dacă studenţii şi-ar alege singuri subiectele din examene şi şi-ar da note tot ei. Toţi ar lua 10! Dar câţi din ei ar fi învăţat ceva?

Mulţi studenţi Chan citesc o carte şi apoi, testându-şi înţelegerea, îşi angajează prietenii în discuţii semidocte fără sens sau îi blagoslovesc cu tot felul de declamaţii măreţe. Învăţătorii spun despre asta: "În ţara orbilor chiorul e rege."

Este indispensabil un învăţător bun. Un învăţător bun ne angajează şi vede dacă am înţeles ce am citit.

Dacă avem neclarităţi asupra vreunui pasaj nu putem să ne îndoim de carte. Dacă nu suntem de acord cu unele din vederile învăţătorului, nu putem să sărim peste instrucţia pe care ne-o dă ca şi cum am sări peste un paragraf dificil. Foarte des apare necesitatea de a consulta un învăţător. Dialogul direct nu se poate înlocui cu nimic.

Ştiţi, era odată un marinar care, fiind într-o permisie, a întâlnit fata visurilor lui. S-a îndrăgostit nebuneşte de ea. Dar a trebuit să se întoarcă pe vapor şi să-şi termine stagiul de doi ani. Şi a spus: "Nu o s-o las să mă uite. O să-i scriu în fiecare zi. Dacă nu pentru altceva, măcar o să mă iubească pentru fidelitatea mea."

Îi scria în fiecare zi, oriunde ar fi fost; iar când s-a întors după doi ani, a aflat că pe la a două sute-a scrisoare fata s-a măritat cu poştaşul!

Dragi prieteni, nu fiţi ca acel biet marinar bazându-vă pe cuvântul scris pentru a obţine înţelepciune. Găsiţi un maestru cu care să vă întâlniţi regulat. Deschideţi-vă sufletul în faţa lui. Cu cât vă cunoaşte mai bine, cu atât va ştii mai bine cum să va ajute.

Al doilea pas este Gândirea Justă.

Gândirea justă presupune să fim conştienţi de motivaţiile noastre. Trebuie să ne interogăm mereu de ce vrem să avem sau să facem ceva anume, şi trebuie să fim fără milă în asta. Dacă un prieten vrea să-şi cumpere ceva şi nu are destui bani sau vrea să facă ceva ce i-ar dăuna, îl putem atenţiona, îl prevenim, îi demonstrăm finalitatea acţiunilor lui prosteşti. Oare nu putem să ne fim şi nouă un prieten atât de bun? Oare nu putem aplica bunul simţ şi dorinţelor noastre?

Investigarea atentă ne va lumina situaţia:

Generalul T’ien Chi şi Regele din Ch’i erau pasionaţi de cursele de cai. Organizau regulat întreceri între caii lor.

Fiecare din ei aveau trei clase de cai. A treia clasă era reprezentată de caii de povară. Aceştia sunt caii pentru tracţiune. Sunt cai mari şi puternici dar sunt foarte înceţi.

În a doua clasă intrau caii de cavalerie, caii care îi duceau pe lăncieri, arcaşi şi pe luptătorii cu sabia. Aceşti cai sunt solizi şi destul de rapizi; dar sunt mai bătrâni fiindcă necesită ani de antrenament.

În prima clasă intrau caii tineri pur-sânge, călăriţi doar nobili şi ofiţerii de rang înalt. Aceşti cai erau foarte uşori şi foarte rapizi.

Deci, când avea loc concursul dintre rege şi general, se întreceau mai întâi caii din clasa a treia, apoi din clasa a doua, iar la sfârşit, caii pur-sânge.

Dar regele era foarte bogat şi avea cai mult mai buni decât generalul. Bineînţeles că învingea în toate cursele.

Necăjindu-se din această cauză, generalul T’ien Chi a apelat la Sun Ping, un înţelept urmaş al lui Sun Tzu - Sun Tzu a scris faimoasa "Arta Războiului". T’ien Chi l-a întrebat pe Sun Pien: "Spune-mi, te rog. Cum aş putea să înving în faţa regelui?"

Înţeleptul s-a gândit o clipă. Apoi a spus: "Domnia voastră, vă sugerez ca atunci când regele va trimite caii de clasa a treia, să trimiteţi caii de clasa a doua să concureze contra lor. Când regele va trimite caii de clasa a doua, să concuraţi cu caii de clasa întâi; iar când regele va trimite caii de clasa întâi, să veniţi cu caii de clasa a treia. Astfel veţi învinge în două din cele trei curse."

Soluţia era simplă, dar de ce nu a văzut-o şi generalul? Fiindcă egoul l-a implicat emoţional prea mult în concurs. Nu a fost în stare să facă un pas înapoi şi să vadă mai obiectiv situaţia. Nu a aplicat Gândirea Justă.

Dragi prieteni, examinaţi-vă la sânge dorinţele. Aplicaţi asupra voastră acelaşi bun simţ pe care îl folosiţi când sfătuiţi un prieten.

Al treilea pas este Vorbirea Justă.

Cât de des punem cuvintele în slujba egoului. Pentru a obţine un avantaj bârfim, sau exagerăm, sau nu spunem tot adevărul, sau spunem că vina ar fi de fapt a celorlalţi în timp ce ne arogăm o inocenţă inviolabilă. Uneori, dorind să fim în centrul atenţiei, ne trezim că povestim î ntâmplări scârnave sau spunem glume obscene.

Noi credem că vorbele nu sunt fapte, că au foarte puţină putere şi o viaţă foarte scurtă, că vorbele se evaporează pur şi simplu odată cu suflarea care le-a vorbit. Dar vorbele au putere şi pot trăi la nesfârşit; şi, mai mult, ele pot face atât bine cât şi rău.

Vorbirea Justă ne descurajează de la a spune minciuni, insulte şi acuze, sau de la a ne lăuda cu faptele noastre, şi ne îndeamnă să spunem vorbe de alinare, cuvinte de iertare, să lăudăm şi să recunoaştem reuşitele celorlalţi.

Să nu subestimaţi niciodată puterea cuvintelor. Să vă spun o poveste veche care le ilustrează puterea:

Era o frumoasă zi de primăvară şi mulţi oameni veniseră în parc să admire iarba verde, florile şi copacii înfloriţi. Printre aceştia erau şi doi cerşetori orbi.

Primul cerşetor avea o tăblie pe care scria "Sunt orb." Cei mai mulţi treceau pe lângă el fără să-l bage în seamă, admirând peisajul.

Celui de-al doilea cerşetor îi mergea mult mai bine. Aproape toţi trecătorii îi dădeau ceva. Iar unii dintre cei care treceau de el chiar se întorceau înapoi ca să-i dea un ban.

Pe tăblia lui scria: "Este Mai - iar eu sunt Orb!"

Dragi prieteni, când vă gândiţi dacă să spuneţi ceva sau să nu spuneţi nimic, amintiţi-vă de acel orb şi vedeţi cât de mult poate să însemne un cuvânt!

Al patrulea pas este Acţiunea Justă

Acţiunea Justă include Preceptele.

1. Budistul jură să nu fie violent. Asta nu înseamnă că nu-şi poate apăra viaţa lui sau a celor în pericol, dar el nu poate iniţia acţiuni ostile împotriva celorlalţi.

Dar asupra lui însuşi? Şi el este unul din acei oameni asupra cărora nu are voie să iniţieze acţiuni ostile.

Pacea nu este doar absenţa războiului. Anxietatea nu este o stare agresivă, dar nici paşnică nu este. Când cineva este în comă nu este în război, dar nici în pace nu este. Pacea este o stare care este obţinută şi menţinută deliberat .

Nu este de ajuns să fim non-violenţi; mai trebuie şi să promovăm armonia, bunăstarea şi sănătatea.

Fumatul, de exemplu, dăunează atât fumătorului cât şi sănătăţii celor din jur. Prin prisma ambelor aspecte, fumatul este interzis de preceptul împotriva violenţei.

Oricând este posibil, budistul trebuie să se abţină de la a mânca carne. Spunem "oricând este posibil" deoarece această regulă nu este absolută. Unii oameni, de exemplu cei care trăiesc în regiunile arctice, nu au altă opţiune decât să se hrănească cu peşte sau alte vietăţi acvatice. Ei nu pot să cultive grădini în tundră; iar noi nu putem interzice Dharma cuiva d eoarece mediul în care trăieşte nu permite regimul vegetarian. Dar dacă există destule vegetale, atunci nu e nevoie de carne.

Iar dieta vegetariană este oricum foarte sănătoasă, aşa că ar trebui urmată.

Exerciţiile fizice, în special Tai Ji Quan sau Qi Gong, ne eliberează de agresiune şi furie, având şi un efect salutar asupra corpului. Yoga este şi ea foarte benefică.

2. Budistul jură să fie cinstit, nu doar în viaţa socială, dar şi în afaceri. Toate formele de înşelătorie şi tertipuri sunt incluse în acest Precept. Ori de câte ori sacrificăm adevărul pentru cine ştie ce avantaj imaginat, intrăm într-o lume încurcată şi complicată:

În Tokyo erau doi negustori care după ani şi ani de complicitate şi înşelătorie nu mai era nici un pic de încredere între ei.

Într-o zi s-au întâlnit la gară. "Unde te duci?" a întrebat primul negustor.

Al doilea negustor s-a gândit puţin şi a răspuns: "La Kobe."

Primul negustor pufni: "Mincinosule! Îmi spui că te duci la Kobe fiindcă ştii că o să cred că de fapt te duci la Osaka; dar eu am făcut cercetări şi ştiu că tu chiar te duci la Kobe!"

Dragi prieteni, aici ajunge chiar şi cea mai mică minciună. Reputaţia este ca adresa scrisă pe un pachet de poştă. Odată cunoscuţi drept mincinoşi şi escroci, destinaţia intenţiilor noastre, oricât de inocente ar fi, este îndoiala şi neîncrederea.

3. Budistul jură să nu îşi însuşească lucruri ce nu sunt ale lui. Acesta este preceptul împotriva furtului.

Unii cred că acest Precept îi are în vedere doar pe hoţi şi prădători. Ei cred că atât timp cât nu au intrat undeva prin efracţie şi n-au mâinile băgate în buzunare străine nu au de ce să-şi bată capul cu acest Precept. Astfel nu simt nici cea mai mică remuşcare pentru micile furtişaguri sau alte însuşiri nedrepte de proprietate.

Dar ce este o datorie neplătită? Nu este un furt? Dar când împrumuţi ceva şi nu mai dai înapoi? Nu e asta tot furt? Cum se numeşte atunci când folosindu-te de bunul altcuiva îi aduci stricăciuni dar nu plăteşti pentru ele? Nu este tot furt?

Uneori ne simţim îndreptăţiţi să luăm în stăpânire proprietatea cuiva deoarece, la rândul său, acesta şi-a însuşit o proprietate a noastră. Regula de Aur spune că trebuie să ne purtăm cu ceilalţi aşa cum a dori să se poarte ei cu noi. Nu spune să le facem ce ne-au făcut ei.

Deoarece ne găsim scuze şi trecem cu vederea peste furturile noastre nu simţim nevoia să le regretăm.

Dacă, înainte de a acţiona, am examina etica şi consecinţele faptelor noastre, nu ne-am mai teme niciodată de spânzurătoare.

4. Budistul jură să aibă un comportament sexual moral, reţinut şi responsabil.

Cu ajutorul acestui Precept putem vedea cât de uşor pot fi încălcate toate celelalte. Din cauza pasiunii, omul va fura. Din cauza pasiunii bărbatul o va ameţi cu băutură pe femeia pe care o doreşte şi îi va face promisiuni mincinoase. Şi atunci când se foloseşte şi abuzează de corpul ei în acest fel, oare nu îi face rău?

Pe cât de mult condamnăm imoralitatea, pe atât de mult lăudăm moralitatea. Multă cinste obţine omul virtuos, cel care rămâne cast atunci când e singur şi cel care respectă jurămintele sacre ale căsătoriei!

Printre cei care nu respectă Preceptul moralităţii îi găsim pe cei mai mare ipocriţi. Cât de des nu întâlnim bărbaţi care îşi păzesc fiicele cu ferocitate, dar care în ascuns se destrăbălează cu fiicele altor bărbaţi? Sau care îşi păzesc cu străşnicie soţiile, în vreme ce seduc soţia altuia? Dacă un bărbat ucide pe cel care i-a pângărit fiica sau soţia, se aşteaptă ca justiţia să-l vadă ca victimă şi să-i absolve d e orice vină. Dar când el înşeală şi seduce, atunci se crede un erou. Nu e acesta un trist şi crunt adevăr?

Nu este uşor să învingi pasiunea. Tentaţiile sunt omniprezente şi nenumărate în varietate. Totuşi, dacă un om ar redirecţiona ceva din energia pe care o risipeşte în cuceririle sexuale pentru a lupta împotriva pasiunii trupeşti, atunci ar progresa spiritual cu adevărat.

Toate persoanele onorabile sunt de acord cu privire la dificultatea acestei lupte. Chiar şi Buddha a spus: "Dacă aş mai fi avut încă un obstacol la fel de dificil de depăşit ca şi sexualitatea, atunci nu aş mai fi reuşit."

Umorul şi modestia sinceră de care dă dovadă Buddha ar trebui să ne încurajeze.

5. Budistul jură să se abţină de la alcool şi alte na rcotice.

Sunt unii care spun: "Un păhărel n-a făcut rău nimănui." Dar un băutor ocazional este tot un băutor. Este ca şi cum s-ar spune "este un pic gravidă". Ori este gravidă ori nu este.

Acest "ocazional" este uşa descuiată prin care poate intra hoţul. Uşa treziei este ori încuiată, ori descuiată. Experienţa ne spune că cea mai bună cale de a rezolva o problemă este să o eviţi. Abstinenţa totală este cel mai bun mod prin care se poate respecta acest Precept.

Băutorul ocazional poate rămâne treaz atât timp cât nu are probleme; dar când are parte de necazuri serioase s-ar putea să cedeze în faţa alcoolului. Şi odată capturat de băutură, descoperă că un pahar este prea mult iar o sută de pahare sunt prea puţin.

Alcoolul micşorează inhibiţiile aşa încât ajungem să facem pe plac egoului. Ne permite să trecem peste normele de bună-purtare şi decenţă, ca apoi să dăm vina pe băutură - nu pe faptul că noi am ales să bem. Desigur, ne spunem că am băut ca să ne facem o plăcere; dar ce plăcere putem avea cu si mţurile amorţite de alcool? Şi chiar dacă am avut vreo plăcere, ce valoare poate avea ea dacă mai târziu nu o putem rememora sau savura?

De multe ori întâlnim cazul celui care la beţie face o faptă imorală iar când se trezeşte se priveşte cu dezgust; dar tot el se va folosi de acest dezgust ca motiv pentru a bea din nou.

I-ar fi mai bine să devină conştient de natura lui reală, de Măreţul Sine Buddha. I-ar fi mai bine să afle că în el se află adevărul, pacea, fericirea şi libertatea. Spuneţi-i că dacă aceste lucruri ar creşte în vii şi ar putea fi puse în sticle, atunci am fi cu toţii viticultori afumaţi.

Dragi prieteni, este o vorbă veche, "In Vino Veritas," adică "În vin este adevărul," dar numai dacă bei destul. Însă singurul adevăr pe care îl vom afla prin băutură este faptul că viaţa în Samsara este amară şi dureroasă.

Al cincilea pas este Traiul Just.

Bineînţeles că dacă nu putem participa la activităţi ilegale din plăcere, nu putem participa la ele nici pentru câştig.

Dar mijlocul de trai cinstit este onorabil. Munca cinstită este muncă cinstită. Nu există slujbe nobile şi slujbe mai puţin nobile. Dar din anumite motive acest concept nu este atât de simplu pe cât pare.

În India, de exemplu, există tradiţia sistemului castelor. Avem casta preoţilor, casta războinicilor, casta comercianţilor, casta muncitorilor şi, la cel mai jos nivel, se află casta celor ce nu trebuie atinşi, paria societăţii. Omul rămâne în casta în care s-a născut. Nu poate sări dintr- o slujbă în alta. Oricât ar fi de inteligent sau talentat, dacă s-a născut într-o familie de ţărani, asta e singura muncă care i se permite să o facă. Nici măcar nu i se permite să aibă relaţii cu cei din alte caste. În ziua de azi sistemul nu mai este atât de rigid, dar pe timpul lui Buddha regulile erau inviolabile.

În ciuda acestui fapt, Buddha a refuzat să participe la acest sistem nedrept. Nu respecta deloc aceste reguli. Oamenilor le plăcea asta. El era un prinţ, dar nu făcea nici o diferenţă între el şi cei născuţi în clase inferioare. Şi cam toţi erau născuţi inferior. Când eşti prinţ nu prea ai mulţi superiori.

Deci Buddha nu era impresionat de ocupaţia sau rangul cuiva. Vedeţi, Buddha avea "Ochiul Clarviziunii". Nu putea fi păcălit de pioşenia falsă. Se uita doar o dată la cineva şi vedea cu ce fel de om are de a face. Nu au mulţi acest dar.

S-a întâmplat că odată, lângă Shravasti, era un paria pe nume Sunita, unul aflat atât de jos pe scara socială că nici nu i se permitea să muncească pentru a-şi câştiga traiul. Era interzis să fie atins şi nimeni nu îndrăznea să încalce legea şi să-l angajeze. Aşa că Sunita îşi câştiga traiul căutând flori prin gunoaie. În fiecare zi se ducea la groapa de gunoi a oraşului şi căuta printre buchetele de flori aruncate câte una care, în mod miraculos, rămânea proaspătă printre toate celelalte flori ofilite.

Apoi Sunita punea toate florile adunate într-un buchet şi îl vindea trecătorilor.

Poate că mai erau şi alţii la fel de săraci ca Sunita, dar cu siguranţă nu mai era nimeni mai sărac de atât. Dar în ciuda sărăciei lui, Sunita a obţinut iluminarea. Era un om bun şi iubitor. Nici nu mai e cazul să spunem că auzise predicile lui Buddha şi era un credincios adevărat.

Într-o zi Buddha mergea cu toată adunarea pe drumul ce trecea pe lângă groapa de gunoi de unde îşi lua Sunita florile.

Cum a văzut că se apropie alaiul, Sunita s-a ghemuit după un bolovan. Dar Buddha deja îl văzuse, iar cu Ochiul Clarviziunii a văzut că era un om iluminat.

"Bună ziua!" l-a salutat pe omul ce se ghemuise la pământ. "Te rog ridică-te şi dă-mi voie să te văd."

Timid, Sunita s-a ridicat încet, cu capul plecat şi cu palmele unite în rugăciune înaintea chipului.

"De ce te-ai ascuns după bolovanul acela?" l-a întrebat Buddha.

"Prea Fericitule," răspunse Sunita, "nu am vrut ca priveliştea mea să îţi jignească ochii. Sunt nedemn de privirea ta."

Mulţi dintre cei care îl însoţeau pe Buddha au aprobat acest comportament. L-au luat de mânecă şi vroiau să-l tragă la o parte din drum. "Este impur," spuneau ei. "Nu este decât un căutător prin gunoaie, e interzis să îl atingem!"

"Chiar aşa?" spuse Buddha dându-i la o parte şi ajungând la el îl luă de după umeri. "Priviţi! L-am atins şi n-a murit nimeni."

Apoi Buddha l-a întrebat pe Sunita: "Om bun, dacă nu îţi place munca pe care o faci, nu ai vrea să vi la mine şi să mă ajuţi în munca de conducere? Aş avea nevoie de un lucrător bun ca tine."

Sunita acceptă cu lacrimile şiroindu-i pe faţă. Şi se spune că atât cât a mai trăit, după cum l-a rugat Buddha, Sunita nu s-a depărtat mai mult de un braţ de Buddha.

Al şaselea pas este Efortul Just.

Exercităm Efortul Just atunci când ne dezvăţăm de obiceiurile şi practicile rele şi luăm alte obiceiuri bune. E mai uşor de spus decât de făc ut.

Se ştie că îndemânarea vine cu practica, dar pentru a pune în practică lecţiile spirituale pe care le-am învăţat, trebuie să ne găsim nişte oportunităţi. În Chan trebuie să fim conştienţi de faptul că fiecare respiraţie este o ocazie pentru practică.

Oamenii cred că lumea se bagă peste practica lor. Ei nu înţeleg că ei sunt portarii minţii şi că pot încuia porţile minţii lor cu uşurinţă. Dacă a intrat cineva, este din cauză că portarul a lăsat poarta descuiată.

Sunt unii care ne-reuşind să-şi controleze propria minte vor să controleze minţile celorlalţi. Li se pare că este mai uşor să direcţionezi gândurile a sute de oameni decât să-ţi direcţionezi propriile gânduri. Cam la aşa ceva se referea Buddha când a spus că cel care învinge zece mii de oam eni în luptă nu este un viteaz mai mare decât cel se învinge pe sine însuşi.

Zi de zi, în toate relaţiile noastre, trebuie să ne comportăm în conformitate cu ţelul nostru, iluminarea şi conştiinţa de sine. Dacă avem in anturaj persoane care ne pot duce uşor în greşeală, atunci trebuie să le evităm. Dacă nu avem destul timp pentru meditaţie deoarece suntem prea ocupaţi cu hobby-uri, cluburi sau sportul, atunci trebuie să mai reducem din aceste preocupări.

Este nevoie de un efort susţinut pentru a obţine liniştea Chan. Stabilitatea spirituală se obţine prin practică. Un om foarte înţelept a spus odată că adevăratul Om Chan nu poate fi întristat sau intimidat deoarece, fie că trece prin vremuri bune, fie că vremurile sunt rele, el îşi continuă munca în ritmul lui, precum un ceas care ticăie chiar şi în mijlocul furtunii. Sună bine. Ar trebui să fim cu toţii la fel ca acest ceas care ticăie fără să-i pese de furtună.

Al şaptelea pas este Conştiinţa Justă.

Pe lângă concentrarea minţii asupra mantrei primite, dacă urmăm această metodă, sau păstrarea disciplinei gândurilor necesară discriminării realului de fals, atunci când am ales această metodă, mai trebuie să fim conştienţi de cauzele şi efectele tuturor faptelor noastre.

Dragi prieteni, nu trebuie să lăsăm să treacă o zi fără să reflectăm asupra conduitei noastre. Am făcut tot ce am putut ca să fim de ajutor celorlalţi şi să le uşurăm viaţa? Am făptuit cumva în dezacord cu Dharma lui Buddha? Am fost meschini sau răi? Mândri sau leneşi? Pofticioşi sau l acomi? Invidioşi sau furioşi? Ne-am pângărit pe noi sau pe alţii cu gânduri, vorbe sau fapte necuviincioase?

Nu este uşor să-ţi vezi propriile greşeli. Uneori te tot uiţi după ele şi nu vezi nimic.

Noaptea, dacă vrei să te uiţi pe fereastră afară, fiind într-o cameră luminată, nu vezi decât reflecţia ta în geam. Nu vezi nimic altceva decât ceea ce şti deja - figura ta şi camera în care te afli. Dacă vrem să vedem dincolo de noi trebuie să stingem lumina. Trebuie să ne micşorăm egoul sau să terminăm de tot cu el. Doar atunci o să vedem ceva prin geam.

Al optulea pas este Meditaţia Justă.

1. Hua Tou

Dragi prieteni, o vorbă din vechime spune: "Dacă un om vrea să fie fericit pentru o oră, atunci ia o masă bună; dacă vrea să fie fericit pentru un an, atunci se căsătoreşte; dacă vrea să fie fericit toată viaţa, atunci îşi face o grădină; iar dacă vrea să fie fericit în eternitate, atunci examinează un Hua Tou." Deci ce este un Hua Tou? Hua Tou înseamnă "cuvântul cap" şi poate fi opusul lui Hua Wei care înseamnă "cuvântul coadă". Când trece un câine pe lângă noi, înaintea corpului îi vedem mai întâi capul, iar după corp îi vedem şi coada.

Ilustraţie de Yao Xin

Până aici toate bune. Deci cuvântul cap sau acest Hua Tou, este locul prin care apare gândul - momentul dinaintea intrării în scenă a ego-conştiinţei. Coada este gândul următor. Ne vom ocupa mai târziu de coadă.

În vechime se considera suficient să îndrepţi atenţia asupra minţii stabilizate pentru a realiza Natura Buddha. Bodhidharma vorbea de "liniştirea minţii" iar Al Şaselea Patriarh spunea de "perceperea Naturii Proprii". Amândoi recomandau recunoaşterea naturii adevărate a minţii de puritate neîntinată. Dar o astfel de atenţie nu e aşa de uşoară precum pare.

Odată cu trecerea timpului şi Chan devenind tot mai cunoscut, s-au simţit atraşi tot felul de oameni. Unii practicanţi susţineau că au descoperit metode uşoare pentru atingerea stărilor înalte ale iluminării. Se lăudau că deţin giuvaierurile preţioase ale Dharmei, dar aceste giuv aieruri nu erau ale lor, ci doar le văzuseră la alţii.

Desigur că adevăraţii maeştri Chan recunoşteau orice impostură; dar începătorii nu puteau să deosebească adevărul de minciună. Maeştrii s-au temut de confuzia pe care aceste informaţii false o puteau aduce noilor practicanţi, aşa că s-au hotărât să stabilească metode de autentificare şi ierarhizare a progresului.

Una dintre aceste metode a fost Hua Tou.

Deci, ce este un Hua Tou? Este o afirmaţie ce are ca scop concentrarea gândurilor într-un singur punct, punct ce există în "capul" Minţii Originare, punct ce se află imediat înaintea intrării în scenă a ego-conştiinţei. Este un gând "sursă".

Haideţi să examinăm acest Hua Tou: "Cine este cel care repetă acum numele lui Buddha?" Dintre toate întrebările Hua Tou, aceasta e cea mai puternică. Vedeţi, acest Hua Tou poate fi spus în mai multe feluri, dar toate duc la aceeaşi chestiune de bază: "Cine sunt eu?" Oricare ar fi forma întrebării, răspunsul trebuie găsit în acelaşi loc din care a ieşit întrebar ea: la sursă, în Sinele Buddha. Egoul nu poate răspunde.

Bineînţeles că răspunsurile rapide şi necugetate nu au nici o valoare. Când suntem întrebaţi: "Cine este cel care repetă acum numele lui Buddha?" nu putem răspunde: "Sunt eu! Sinele Buddha!" şi s-o lăsăm aşa. Fiindcă atunci trebuie să întrebăm: "Cine este acest eu?" Continuăm cu interogările şi confruntările noastre. Atunci are loc un război civil în mintea noastră. Ego contra ego. Uneori câştigă ego, alteori pierde ego. Şi lupta continuă. Cum reuşeşte mintea mea să fie conştientă de mine? Şi ce este mintea mea până la urmă? Ce este conştiinţa?

Întrebările noastre devin tot mai subtile şi încep să ne obsedeze. Cine sunt eu? Cum ştiu că sunt eu? Întrebările astea se tot învârt prin mintea noastră, ca nişte boxeri obosiţi şi înfuriaţi. Uneori vrem să nu ne mai gândim la Hua Tou, dar vedem că nu putem să ni-l scoatem din minte. Gongul nu vrea să sune şi să ne dea pauză. Dacă nu vă plac metaforele pugilistice puteţi spune că Hua Tou sună în cap ca o melodie pe care nu vă puteţi opri din fredonat.

Deci am ajuns aici - tot timpul provocaţi, tot timpul răspunzând. Nu mai e cazul să spunem că un Hua Tou nu trebuie să degenereze într-o expresie goală. Mulţi îşi închipuie că este destul să ducă doar o luptă imaginară cu un Hua Tou, să mimeze doar lupta. Cu mintea în altă parte, gura lor repetă mecanic "Cine este cel care repetă acum numele lui Buddha? Cine este cel care repetă acum numele lui Buddha? Cine este cel care repetă acum numele lui Buddha?" Asta este tehnica papagalilor, nu a practicanţilor Chan.

Un Hua Tou are înţelesul lui. Este o întrebare ce are răspuns iar noi trebuie să fim hotărâţi să-i aflăm răspunsul.

Ştiu că "Cine sunt eu?" pare o întrebare simplă, una la care putem să răspundem fără dificultate. Dar nu se răspunde aşa uşor la ea. De multe ori chiar te zăpăceşte bine de tot.

De fapt, mulţi oameni, dincolo de orice practică Chan, ajung la un moment în viaţă în care se încep să se întrebe cine sunt ei.

Să luăm exemplul unei femei la vârsta de mijloc care a ajuns într-un punct în care nu prea mai e sigură de cine este ea cu adevărat. Azi psihologii numesc asta "criză de identitate". Pesemne copiii au crescut şi au plecat, soţul nu mai este atras de ea. Este deprimată şi confuză.

Dintr-o dată îşi dă seama că toată viaţa s-a identificat prin relaţiile pe care le-a avut cu ceilalţi. N-a fost decât ori fiica ori sora ori angajata ori prietena ori soţia ori mama cuiva. Iar acum femeia începe să se întrebe, Cine sunt eu când nu sunt fiica , soţia sau mama cuiva? Cine sunt eu de fapt?

Poate că analizându-şi viaţa vede că atunci când servea nevoilor unuia nu mai putea să servească nevoile altuia, acesta din urmă simţindu-se neglijat, o critica, timp în care cel care se bucura de grija ei se purta de parcă asta ar fi fost legislaţia în vigoare. Fiind criticată dintr-o parte şi considerată sclavă de cealaltă parte, s-a ales cu multă suferinţă.

Mai mult, poate acum realizează că având ocupându-se numai de relaţiile sociale externe şi-a neglijat trăirea spirituală internă. Acum îşi simte sufletul gol şi se întreabă de ce a investit atât de mult în ceilalţi şi nu a păstrat nimic pentru Sinele Buddha.

Dar legătura ţine două părţi alăturate. Şi nu este o legătură unidirecţională. Oare nu din dorinţa de a fi iubită ori respectată, temută ori admirată, a permis sau chiar a încurajat aceste ataşamente? Nu este dorinţa noastră de oameni, locuri şi obiecte Samsarice, cauza de fond a amărăciunii şi tristeţii noastre? Bine înţeles că este.

A fost odată un om care muncea în piaţă. În fiecare zi fura ceva mâncare şi aducea acasă familiei. Soţia şi copiii lui erau voinici şi sănătoşi iar din banii pe care altfel i-ar fi dat pe mâncare, cumpărau haine şi alte lucruri. Îi spuneau că este cel mai bun soţ şi t ată pe care l-ar putea avea cineva.

După un timp, văzând fratele omului nostru cum s-a îmbogăţit, l-a rugat să fure şi pentru el mâncare; şi omul nostru a făcut-o. Fratele lui l-a lăudat: "Eşti cel mai bun frate pe care l-ar putea avea cineva."

Apoi, un vecin prieten care stătea cam prost cu banii l-a rugat să-l ajute; şi omul nostru a furat şi mai multă mâncare. Vecinul a fost foarte recunoscător: "Eşti cel mai bun prieten pe care l-ar putea avea cineva."

Omul se simţea important şi apreciat. Nu realiza că din dorinţa de a fi iubit şi respectat a ajuns un hoţ.

Nu a trecut mult timp şi a fost prins furând, fiind apoi judecat şi condamnat pentru furturile comise. Şi aşa a fost trimis la închisoare.

Care om din cei pe care i-a ajutat s-a oferit să facă închisoare în locul lui? Nici unul.

Care s-a oferit să restituie măcar jumătate din cât a primit? Nici unul.

Omul nostru a aflat cu părere de rău că familia se simţea ruşinată să se ştie înrudită cu un hoţ. Tot cu părere de rău a mai aflat că vecinul spunea că se simte uşurat ştiind că un astfel de caracter josnic a fost în sfârşit închis.

Astfel, când ne întrebăm cine suntem de fapt, trebuie să ne gândim la dorinţele prosteşti ale egoului şi la căile sucite prin care încearcă să-şi ia porţia de afecţiune.

Când întrebăm: "Cine sunt eu?" trebuie să vedem şi cum ne identificăm cu averea sau cu poziţia socială. Ce-am face dacă am pierde toţi banii sau dacă am fi izgoniţi din societate din cauza a cine ştie ce defect în pedigriu? Suntem contul nostru din bancă, suntem cercul pe care îl frecventăm, suntem descendenţa noastră?

Dar cu slujba? Suntem ocupaţia noastră? Dacă un muzician se răneşte la mână şi nu mai poate să cânte la instrumentul lui, înseamnă asta că încetează să mai existe? Oare îşi pierde umanitatea odată cu pierderea identităţii ca muzician?

Oare ne identificăm cu naţionalitatea, cu oraşul, cu cartierul, cu limba vorbită, cu echipa ai cărei suporteri suntem? Lăsăm bucăţi din noi în urmă atunci când ne mutăm în alt oraş?

Suntem corpul? Omul are un cap, un trunchi, şi patru membre; ce se întâmplă dacă pierde două membre? Rămâne doar două treimi de om? Ia gândiţi-vă ce prostesc ar fi ca la împărţirea moştenirii, fratele lui să spună că deoarece acesta are lipsă o mână şi un pici or, nu are dreptul decât la două treimi din partea cuvenită de drept!

Suntem oare egoul, sentimentul de "eu", "mine" sau "al meu"? Dar ce se întâmplă când dormim? Oare în somn nu mai existăm? Ce se întâmplă atunci când atenţia este captivată total de o problemă, de situaţie sau de o muzică plăcută? Ce se întâmplă atunci când medităm şi dispare sentimentul eului? Oare sfinţii care ating starea fără ego încetează să mai existe? Dar Shakyamuni Buddha, cel care era atât de lipsit de personalitatea lui Siddhar tha încât nu a putut fi numit decât "Tathagata" - Modalitatea Realităţii Însăşi - oare a dispărut fiindcă nu manifesta un ego?

Când încercăm să răspundem Hua Tou-ului "Cine sunt eu?" sau "Cine recită numele lui Buddha?" trebuie să ne examinăm identităţile iluzorii, acele identităţi schimbătoare, condiţionate, samsarice. Atunci Hua Tou-ul ne va spune multe despre noi înşine.

Dragi prieteni, rupeţi-vă de vechile ataşamente! Uitaţi de impresiile de orgoliu despre voi şi de relaţiile speciale pe care le întreţineţi; creaţi, în schimb, umile varietăţi generice!

Să nu căutaţi prietenii. Fiţi doar o persoană prietenoasă, o persoană care îi respectă pe toţi şi îi tratează cu bunătate şi consideraţie.

Nu vă limitaţi dragostea filială doar la părinţi şi fiţi îndatoritori faţă de toate persoanele în vârstă.

Atunci când ne detaşăm de relaţiile sentimentale distincte şi ne extindem sentimentele asupra întregii umanităţi, începe să se manifeste o nouă tărie de caracter.

Hua Tou-ul "Cine sunt eu?" este o Sabie Vajra de diamant care, dacă este mânuită corect, va îndepărta egoul problematic.

Un Hua Wei, sau cuvânt coadă, ia urma gândului până la originea lui. Un lucru care poate fi foarte folositor. De exemplu un copil, fiind împreună cu prietenii lui, îşi întreabă tatăl ceva, să spunem: "Putem să mergem la mare în weekend-ul acesta?" iar tatăl îl repede: "Lasă-mă în pace!" şi îl dă la o parte, făcându-l să se simtă ruşinat şi respins.

Acel răspuns poate fi un Hua Wei. Tatăl trebuie să se întrebe: "De ce i-am răspuns aşa copilului? De ce m-am enervat aşa?" Ştie că până să i se adreseze copilul, era într-o stare bună. Deci ce l-a enervat la acea întrebare.

Începe să reia fiecare cuvânt. Oare din cauza lui "weekend"? Cu ce asociază acest cuvânt? Dacă nu găseşte nimic ia la rând "mare". Îşi reaminteşte întâmplările cu marea. Îşi aduce aminte de mai multe şi vede că un anume eveniment îl deranjează. Nu vrea să se gândească la ea, dar regula Hua Wei-ului spune că trebuie să examineze acel eveniment. Deci, de ce îl deranjează amintirea lui? Ce a fost atât de neplăcut la el? Continuă astfel investigaţia până ce găseşte sursa neplăcerii.

Dragi prieteni, odată găsită acea cauză, va duce cu siguranţă şi la o diminuare a orgoliului, lovind în amorul propriu. Astfel omul îşi aminteşte, şi într-un fel chiar retrăieşte acel eveniment, numai că acum îl vede altfel, dintr-o perspectivă mai matură. Poate că acea întâmplare amară a implicat un tratament aspru din partea propriului tată! Oricum, îşi va da seama că a transferat durerea resimţită în copilărie asupra fiului nevinovat. Astfel va putea să-şi controleze mai bine temperamentul iar spiritul lui va creşte.

Uneori, când te concentrezi foarte tare asupra Hua Wei-ului, câinele poate să-şi prindă coada; şi chiar e în stare să ajungă de la coadă la cap, dintr-o singura înghiţitură.

Uneori Hua Tou-ul poate fi ca un sfat care ne ghidează şi ne ajută să ne descurcăm în viaţa de zi cu zi. Un astfel de Hua Tou ne susţine şi ne direcţionează pe greul drum ce duce către iluminar e.

Acum mult timp, Maestrul Chan Hui Jue din muntele Lang Ye a avut ca discipol o femeie. Maestrul i-a dat Hua Tou-ul: "Lasă să treacă". I-a spus femeii că dacă va folosi acest Hua Tou cu credinţă, ca şi cum ar fi o seceră, va tăia cu el toate iluziile şi va culege iluminarea.

Femeia avea credinţă în maestrul ei şi, fiind hotărâtă să reuşească, a cântărit şi ascuţit acest Hua Tou. Lasă să treacă. Ce să treacă? Cine lasă? Ce e trecerea? Şi aşa l-a tot ascuţit. S-a întâmplat să-i ardă casa iar când vecinii au venit să-i spună ce s-a întâmplat ea a închis ochii şi a suspinat: "Lasă să treacă". Fiul ei s-a înecat iar când a aflat asta a închis ochii şi a suspinat: "Lasă să treacă".

Într-o zi s-a apucat să facă clătite. A pregătit compoziţia şi a încins uleiul. Apoi, turnând în uleiul încins o măsură de compoziţie, uleiul a început să sfârâie. Şi sfârâitul i s-a reverberat în minte iar ea a atins iluminarea! A dat cu tigaia de podea şi a început să sară în sus şi în jos, bătând din palme şi râzând în hohote. Când a văzut-o soţul ei, a crezut că a înebunit. "Ce nenorocire!" striga el. "Ce-o să mă fac?" Iar soţia s-a întors către el şi i-a spus: "Las-o să treacă. Las-o să treacă." Apoi s-a dus la Maestrul Hui Jue ca să fie verifice dacă a cules într-adevăr Rodul Sfânt.

Concentraţi-vă asupra Hua Tou-ului oricând puteţi şi nu vă ocupaţi cu ceva ce vă necesită întreaga atenţie. Când pilotezi un avion nu prea e momentul să te gândeşti la Hua Tou. Că un câine are sau nu Natura Buddha nu mai contează dacă prăbuşeşti avionul. Şofatul necesită şi el toată atenţia. Nu poţi risca uciderea sufletelor mărunte ale celorlalţi doar pentru că vrei să-l salvezi pe al tău.

Dar sunt destule ocazii de-a lungul zilei în care poţi să te concentrezi în siguranţă asupra Hua Tou-ului. De obicei ne umplem aceste ocazii cu tot felul de frivolităţi. Jucăm tot felul de jocuri, facem rebusuri, ascultăm radioul, bârfim, ne uităm la un meci. Toate acestea sunt ocazii pe care ar trebui să le dedicăm Hua Tou-ului. Cine ştie când va veni clip a magică.

In China numim bucata de carne "carne pură". Adică nu este amestecată cu alte tipuri de carne sau alte ingrediente, cum ar fi carnea pentru cârnaţi, de exemplu. Uneori "carnea pură" este cea mai bună bucată de carne. Cumpărătorii cer asta mereu la măcelărie. Carne pură sau de calitatea întâi.

A fost odată un om care cerceta Hua Tou-ul: "Cine are Natura Buddha?" Drumul pe care se întorcea de la muncă trecea pe lângă o măcelărie. Îi auzea mereu pe cumpărători strigând după "carnea pură", dar fără să le dea atenţie.

Într-o zi, o femeie care cumpăra carne, făcea şi ea ca toată lumea şi insista să i se dea numai carne pură. Aşa striga ea: "Dă-mi numai carne pură!" Insistenţele ei l-au enervat pe măcelar şi s-a răstit şi el la femeie: "Dar care bucată nu e pură?"

Omul nostru a auzit acest strigăt enervat şi a înţeles că toată carnea este carne pură, altfel spus, toţi avem Natura Buddha. Cine are Natura Buddha? Ha! Păi cine n-are Natura Buddha?

Chiar în clipa aceea a atins iluminarea! A fost atât de fericit încât a început să ţopăie de colo colo strigând într-una: "Care bucată nu e pură? Ha ha! Care bucată nu e pură?" şi tot aşa. "Care bucată nu e pură?" Asta se cheamă Nebunia Chan. Nu ţine prea mult, poate doar câteva zile, după care victima se calmează; dar ce bine e să înnebuneşti aşa. Din fericire nu se poate trata.

Un călugăr l-a întrebat pe Maestrul Zhao Zhou: "Ce trebuie să facă acela care a reuşit să atingă starea nonsenzorială?" Maestrul Zhao Zhou a răspuns: "O lasă." Călugărul nu a înţeles. Astfel a făcut din această dilemă Hua Tou-ul lui. "Cum poţi să laşi ceva ce nu există?" S-a gândit şi s-a tot gândit, dar tot nu a înţeles. S-a dus iar la Maestrul Zhao Zhou şi l-a întrebat: "Cum se poate lăsa absenţa unui lucru?" Maestrul Zhao Zhou a răspuns simplu: "Ce nu poţi lăsa, du cu tine." Şi în acea clipă călugărul s-a iluminat.

Vedeţi, Maestrul Zhao Zhou ştia că singurul lucru pe care nu-l putem lăsa este Sinele Buddha. Atât şi nimic altceva, putem să luăm cu noi. Uneori mai auzim expresia "n-o s-o iei cu tine", făcându-se referire la averea, faima şi puterea pe care le lăsăm în urmă când mergem la groapă. Nici egoul nu poate fi luat în Nirvana.

Maestrul Zhao Zhou i-a mai dat de înţeles călugărului că nimeni nu se poate lăuda cu atingerea iluminării. Nimeni nu poate spune "sunt iluminat" fiindcă experienţa iluminării este chiar experimentarea lipsei egoului. Egoul dispare şi este experimentat Sinele Buddha. Nu rămâne nici un "eu" care să pretindă că s-a iluminat. Este cea mai împrospătoare şi binefăcătoare experienţă. Oricine suferă de vreo boală de ego ar trebui să încerce o doză de iluminare. Se vindecă pe veci.

2. Meditaţia asupra sunetului

Înainte de a vă explica această tehnică, zic eu că este important să înţelegeţi diferenţa dintre Gazdă şi Oaspete.

În Sutra Surangama, Arya Ajnatakaundinya întreabă: "Care este diferenţa dintre stabil şi trecător?" Răspunde dând ca exemplu călătorul care se opreşte la un han. Călătorul ia masa acolo, doarme, apoi îşi continuă drumul. Nu îşi întrerupe drumul ca să se stabilească acolo, doar plăteşte consumaţia şi pleacă mai departe. Dar hangiul? El nu pleacă nicăieri. El rămâne în han fiindcă acolo e casa lui.

"Astfel, după mine, ceea ce e trecător este oaspetele iar hangiul este gazda," spune Arya Ajnatakaundinya.

Astfel înţelegem că miriadele de gânduri ale egoului, care răsar şi pier în curentul conştiinţei, sunt trecătoare, călători ce vin şi pleacă şi care nu trebuie ţinuţi în loc prin interogări discursive. Sinele Buddha este gazda care nu pune piedici trecerii călătorilor. O gazdă bună nu-şi ţine oaspeţii la discuţii când aceştia sunt pe picior de plecare.

De aceea, la fel ca şi gazda care nu-şi face bagajul odată cu oaspeţii şi nu pleacă cu ei, nici noi nu trebuie să urmăm gândurile trecătoare. Trebuie doar să le lăsăm să treacă, libere.

Mulţi încearcă să-şi golească mintea de orice gând. Asta este meditaţia lor. Se străduiesc să nu gândească. Şi tot gândesc: "Nu voi gândi." Asta e o tehnică foarte dificilă şi nu este recomandată începătorilor. De fapt, această stare "non-mentală" pe care o caută este o stare spirituală foarte avansată. Mai sunt multe stări spirituale până la ea.

În Chan progresul seamănă cu escaladarea unui munte înalt. Începem de la baza lui. Care este destinaţia? Nu este vârful ci de-abia tabăra de start, Baza 1. După ce ne-am odihnit aici reluăm escaladarea. Dar nici acum destinaţia nu este vârful, ci doar Baza 2. Atacăm vârful de-abia din Baza Finală.

Nimeni nu-şi închipuie că poate escalada Everestul într-o singură etapă. Iar vârful Chan-ului este mai înalt decât Everestul! Şi totuşi în Chan toţi vor să înceapă cu sfârşitul. Nici unul nu vrea să o ia cu începutul. Dacă începătorii ar putea să ia nişte bilete de avion până sus, ar face-o, dar asta n-ar mai fi escaladare, nu-i aşa? Entuziasmul pentru împlinire îi face pe oameni să caute scurtături. Dar călătoria este adevărata împlinire.

Decât să încercăm să ne golim mintea în mod deliberat prin blocarea apariţiei gândurilor, mai bine medităm asupra sunetului. Această metodă ne cere să stăm liniştiţi şi să lăsăm sunetele care se aud să intre pe o ureche şi să iasă pe cealaltă, ca să spunem aşa. Suntem ca nişte hangii buni care nu îşi ţin oaspeţii-gânduri la taclale discursive. Dac ă auzim un claxon, nu trebuie decât să înregistrăm acel sunet fără să continuăm cu: "Claxonul ăsta parcă e de la maşina lui Gheorghe! Oare unde s-o duce?" Sau dacă auzim cum un copil strigă pe afară, lăsăm strigătul să ne treacă prin minte fără să spune: "Vai ce copil gălăgios! Maică-sa ar face bine să-l înveţe să se poarte."

Ştiţi, în unele stiluri de Chan se obişnuieşte ca cel care dă semne de oboseală să fie lovit pe spate cu un baston. E cineva care patrulează cu bastonul prin sală. Nimeni nu are voie să se mişte sau să i se audă respiraţia ori, ferească sfântul! să i se aplece somnoros capul. Vine acela cu bastonul şi-l loveşte! Nu este o treabă prea inteligentă, şi în plus mai violează şi Primul Precept al nonviolenţei.

Ce ar trebui să facem când o călugăriţă sau un călugăr în vârstă adoarme în sala de meditaţie? Ar trebui să-i dăm una pe spinare? Oare confundăm lenea cu somnolenţa? Poate că cel somnoros şi-a petrecut noaptea la capul unui bolnav. Acum să-l pedepsim fiindcă a adormit de oboseală? N u. Ar trebui să-i oferim nişte ceai tare. Dacă este mai băţos, acceptă ceaiul. Dar dacă trage un pui de somn mai bine îl lăsăm să se odihnească. Poate că respiraţia zgomotoasă sau neliniştea cuiva este un semn de boală. Să-l pedepsim pe cel bolnav şi să-i mărim disconfortul? Nu. Nu aşa se face Chan.

Şi ce o să ne facem după ce ne-am asigurat că respiraţia zgomotoasă nu este cauzată de oboseală sau de vreo boală? Ar trebui să folosim zgomotul respiraţiei sau forfota pe care o stârneşte acea persoană la fel cum am face cu claxonul maşinii sau cu ţipetele copilului. Ar trebui doar să înregistrăm acele sunete, fără să ne gândim deloc la ele. Fără să lăsăm egoul să se implice în aceste sunete. Doar să le lăsăm să treacă nestingherite prin minte, precum trec călătorii printr-un han. Nu le ţinem la o vorbă şi o bârfă mică.

Odată Buddha i-a cerut lui Manjushri să aleagă una din multele metode de atingere a iluminării. "Care este cea mai bună?" a întrebat el. Manjushri a ales imediat metoda lui Bodhisattva Avalokiteshvara care foloseşte facultatea auzului, ca fiind cea mai bună.

Trebuie să fiţi mereu conştienţi de faptul că în meditaţia asupra sunetului este esenţial să nu implicaţi egoul în procesul auzirii şi să lăsaţi Sinele Buddha să înregistreze fără părtinire toate sunetele care intră prin urechi. Oriunde am face aşa, transformăm acel loc într-o Bodhimandala, un loc sacru în care se poate obţine iluminarea.

Nu avem nevoie de o sală de meditaţie pentru această metodă. Putem să o practicăm în orice zi şi în orice treabă ne-am afla, în orice moment al zilei. Nu trebuie să limităm practica meditaţiei doar la perioadele în care suntem într-o Sala de Meditaţie Chan. De fapt, scopul sălii de meditaţie este doar acela de a procura un spaţiu cu distragere mi nimă pentru cei care nu reuşesc să se concentreze.

Mai sunt unii care se duc la sala de meditaţie fiindcă au nevoie să fie forţaţi să mediteze. Nu vor să practice singuri acasă. De ce ar trebui forţat cineva să aibă o experienţă minunată? Cât de ridicol e ste!

Unii se duc la sala de meditaţie fiindcă vor să se întâlnească cu prietenii acolo. Asta e o folosire eronată a Chan-ului. Are loc o transformare a Chan-ului dintr-o Cale spre Iluminare într-o biată fundătură Samsarică; şi nu e păcat?

3. Meditaţia asupra unui obiect

Uneori oaspetele nu este trecător. Uneori oaspetele intenţionează să petreacă mai mult timp la han. Păi dacă aşa stau lucrurile, gazda trebuie să-i acorde o atenţie deosebită.

Hangiul nu-l investighează pe oaspetele-obiect până ce acesta din urmă nu semnează în registru. Asta vrea să însemne că nu ne apucăm să studiem obiectul meditaţiei înainte de a începe meditaţia propriu-zisă.

Să spunem că alegem ca obiect al meditaţiei un trandafir. Aceste este un obiect foarte special în Chan deoarece, până la urmă, trandafirii sunt darul Chinei făcut horticulturii.

Un trandafir ne poate stârni simţurile în multe feluri.

După ce am obţinut o respiraţie liniştită şi regulată, închidem uşor ochii şi încercăm să construim un trandafir în minte. Nu ne lăsăm furaţi de amintirile personale legate de trandafiri.

Vedem tulpina - ce lungime are, ce grosime are, ce fel de verde are, şi tot aşa. Vedem spinii, forma lor, vârfurile lor, poziţia lor de-a lungul tulpinei. Iarăşi, nu lăsăm gândirea să alunece spre amintirile despre cum ne-am înţepat în acei spini. Poate chiar simţim spinii, dar numai mental. Şi ajungem la celelalte părţi ale florii. Construim floarea în funcţie de câtă botanică ştim... pistilul, stamina, petalele, şi tot aşa. Petalele sunt atât de fine. Ce culoare au? Polenul este galben şi făinos. Vedem polenul căzut pe marginile petalelor. Trandafirul are şi un parfum anume. Cum este parfumul trandafirului vostru? Şi chiar începem să-l simţim.

Aşa se meditează asupra unui trandafir sau asupra oricărui alt obiect. Ţineţi minte, nu ne lăsăm niciodată să alunecăm spre "trandafirii pe care i-am văzut eu..." sau spre amintirile ocaziilor în care am primit sau oferit trandafiri. Fără gândire! Doar conştientizăm trandafirul cu toate aspectele ş i senzaţiile pe care le provoacă.

Curând, trandafirul va străluci în mintea noastră. Trandafirul va deveni atât de frumos încât vom şti că am văzut Trandafirul Ideal din Ceruri. Mai târziu s-ar putea să strigăm de plăcere. Nu mulţi au permisiunea să vadă una din comorile Cerului.

4. Meditaţia Numelui Buddha

În Buddhismul Mahayana, Buddha Amithaba, Buddha din Vest, este foarte important. Chinezii îi pronunţă numele Amitofo. Şi aşa, repetarea numelui Amitofo este o practică excelentă.

Mai întâi păstrăm în minte o imagine a lui Buddha Amithaba. Ne mai gândim şi la cât îi suntem de îndatoraţi. Nu-i aşa că Bodhisatva Avalokitesvara - Guan Yin a răsărit din sprânceana acestuia? Ce ar mai fi mântuirea mahayanică fără preaiubitul Guan Yin? Deci îl ţinem în m inte pe Buddha în timp ce-i repetăm numele sacru.

Dar cum nu trebuie repetat numele lui Buddha? Păi este uşor de spus. Gândiţi-vă la un bolnav care a primit o cutie cu pilule de penicilină. Imaginaţi-vă că acesta stă cu cutia nedesfăcută în mână şi spune "penicilină, penicilină, penicilină". Credeţi că se va vindeca aşa? Nu. Trebuie să introducă doctoria în corp. Trebuie să înghită penicilina şi să o asimileze. Repetarea denumirii doctoriei nu-l va ajuta deloc.

  Înapoi          Index           continua