Mulţi oameni încep să practice Chan gândind astfel: "Păi dacă totul este Maya sau iluzie Samsarică, atunci nu contează ce fac sau cum fac. Nu contează decât intrarea în Nirvana. Şi de vreme ce nu există bine sau rău, atunci o să fac ce-mi vine." Dar contează ce facem. Chan este o ramură a religie budiste iar ca budişti trebuie să aderăm la principiile ei etice. Cu Samsara sau fără, trebuie să respectăm Preceptele. Şi peste asta, trebuie să respectăm regulile stricte de disciplină care guvernează practica Chan. Haideţi să vedem care aceste reguli: Deşi există multe metode diferite ce pot fi urmate, înainte de orice practicantul trebuie să îndeplinească patru cerinţe de bază, şi anume:

Ilustraţie de Yao Xin

Să înţeleagă Legea Cauzalităţii.
Să accepte regulile de disciplină.
Să menţină o credinţă puternică în existenţa Sinelui Buddha.
Să fie decis să reuşească în oricare metodă este aleasă.
Vă voi explica fiecare din aceste patru cerinţe.

Mai întâi, Legea Cauzalităţii spune pur şi simplu că răul produce rău iar binele produce bine. Un copac otrăvitor face fructe otrăvitoare, un copac bun face fructe bune.

Ca idee pare destul de simplu; dar în realitate situaţia este mai complicată.

Faptele rele sunt o investiţie proastă. Ele garantează o scadenţă în durere, amărăciune, nelinişte şi remuşcare. Nu există profit de pe urma faptelor ce pornesc din lăcomie, destrăbălare, furie, mândrie sau gelozie. Toate motivaţiile de acest fel nu fac decât să servească ambiţiilor egoului. Faptele rele nu pot duce la împlinirea spirituală. Ele nu pot să garanteze decât penuria spirituală.

Pe de altă parte, faptele bune, dacă sunt făcute dezinteresat – sunt o investiţie ce va aduce o răsplată, îi va aduce făptuitorului pace şi împlinire spirituală.

O faptă bună ne-egoistă diferă mult de o faptă bună condiţionată. La prima vedere par să aibă acelaşi efect; ajutor şi bunătate date la nevoie. Dar cel care ajută pe altul gândindu-se la foloasele pe care le poate trage din asta, de obicei face rău, nu bine. O să exemplific aceasta:

În China a fost odată un Prinţ care iubea păsările. Cum găsea o pasăre rănită, o lua şi o îngrijea până ce pasărea îşi revenea; iar atunci, după ce prindea putere, îi dădea drumul bucurându-se mult.

Astfel a ajuns renumit pentru talentul de vindecător de păsări. Cum apărea vreo pasăre bolnavă în regatul lui, îi era repede adusă, iar el îl recompensa pe cel care a adus pasărea.

Dar atunci, poftind la recompensa Prinţului, oamenii au început să rănească ei înşişi păsările ca să poată să le ducă la palat.

Au murit atât de multe păsări în timp ce erau capturate încât regatul acela ajunsese iadul păsărilor.

Când Prinţul a văzut cât rău a adus bunătatea lui, a decretat că nici o pasăre rănită nu o să mai fie ajutată.

Atunci oamenii au încetat să mai chinuie păsările, văzând că nu mai au ce să câştige din asta.

Uneori se întâmplă că păţim exact ca acel Prinţ. Uneori, când credem că facem cel mai mare bine, aflăm cu tristeţe că producem cea mai mare suferinţă.

Fapta bună să fie făcută fără gălăgie şi anonim! Să uitaţi de mulţumire. Fapta bună trebuie să aibă o viaţă scurtă, şi o dată moartă, să fie îngropată repede. Lăsaţi-o să se odihnească în pace. Nu mai încercaţi să o reînviaţi. De prea multe ori încercăm să transformăm o faptă bună într-o stafie ce-i bântuie pe oameni, amintindu-le de nemaipomenitul nostru serviciu – nu cumva să uite.

Dar ce se întâmplă când noi suntem beneficiarii bunătăţii cuiva? Ei bine, în acest caz trebuie să facem ca acea faptă bună să devină nemuritoare. A lăsa faptele bune ale altcuiva să trăiască este mult mai greu decât a lăsa faptele bune proprii să piară. Să va ilustrez şi asta:

Era odată un băcan, un om bun care ţinea la toată lumea. Ţinea la ei şi dorea ca toţi să fie sănătoşi şi bine hrăniţi. Ţinea preţuri atât de mici că avea un câştig foarte mic, fără să poată să-şi ia un ajutor la magazin. Muncea din greu în acea sărăcie cinstită, dar era fericit.

Într-o zi a venit o femeie şi i-a spus o poveste tristă. Soţul ei tocmai fusese rănit şi nu mai putea munci pentru câteva luni. Nu avea bani pentru hrana lui şi a copiilor. "Fără hrană," plângea ea, "vom muri cu toţii."

Băcanului i s-a făcut milă de ea şi s-a hotărât să-i extindă creditul. "În fiecare săptămână îţi voi da orez pentru şapte zile şi legume pentru patru zile," a spus el, "şi cu asta vei putea să-ţi hrăneşti familia, iar apoi, după ce bărbatul tău se va întoarce la muncă, puteţi să păstraţi acelaşi meniu până se va acoperi datoria. Nici n-o să ştii cât de repede veţi mânca legume şapte zile pe săptămână."

Femeia i-a fost atât de recunoscătoare. În fiecare săptămână primea orez pentru şapte zile şi legume pentru patru.

Dar când omul ei s-a întors la muncă, a trebuit să se hotărască dacă să plătească datoria şi să continue să mănânce legume doar patru zile pe săptămână sau să se aboneze la un alt băcan şi să aibă legume pentru toată săptămâna. A ales-o pe a doua, spunând tuturor că nu şi-a plătit datoria fiindcă fostul băcan i-a vândut legume stricate.

De câte ori nu promitem, când dorim ceva foarte tare, că ne vom dedica viaţa demonstrând gratitudinea noastră? Şi apoi, după ce ni s-a împlinit acea dorinţă arzătoare, cum ni se duce promisiunea, până când se duce de tot. O îngropăm rapid, fără nici o ceremonie. Asta nu e Chan.

Tot aşa, la fel cum ţăranul care cultivă soia nu se aşteaptă să culeagă pepeni, nuci noi nu trebuie să ne aşteptăm la vreo creştere spirituală atunci când comitem acte imorale, egoiste sau dăunătoare. Nici nu putem spera să scăpăm de aceste greşeli fugind de la locul faptei sau că timpul le va şterge. Nu ne putem închipui vreodată că ignorându-ne greşelile destul demult timp cei pe care i-am rănit vor muri doar ca să ne facă nouă pe plac, luând cu ei în mormânt nevoia de a îndrepta lucrurile. Trebuie să îngropăm faptele noastre bune, nu victimele şi promisiunile noastre încălcate.

Nu putem spune că deoarece nu mai există nici un martor care să ne poată lua la întrebări, nu vom mai avea de răspuns pentru faptele noastre. Multe vechi poveşti budiste ilustrează acest principiu. Lăsaţi-mă să vă spun câteva dintre poveştile mele preferate:

În timpul generaţiei care a precedat-o pe cea a vieţii pe pământ a lui Buddha Shakyamuni, mulţi din clanul Shakya au fost masacraţi de către un rege crud, Virudhaka, supranumit Regele de Cristal.

De ce a avut loc această nenorocire?

Păi s-a întâmplat că lângă Kapila, capitala clanului Shakya în care s-a născut Buddha, era un lac mare, iar pe malul acelui lac era un mic sat. Nimeni nu mai ştie cum se numea el.

Într-un an a venit o secetă mare. Lanurile s-au uscat iar sătenii n-au găsit ce să facă altceva decât să mănânce peştii din lac. Şi i-au prins pe toţi, în afară de unul. Pe acest ultim peşte l-a prins un băiat care se juca cu biata creatură aruncându-l în cap. Asta făcea cu peştele când l-au găsit sătenii şi l-au omorât şi pe acesta.

Apoi s-au întors ploile iar viaţa a revenit la normal. Oamenii se căsătoreau şi făcea copii. Unul din aceşti copii a fost Siddhartha, Buddha, născut în oraşul Kapila, lângă sătucul de lângă lac.

Siddhartha a crescut, apoi a predicat Dharma şi şi-a făcut mulţi adepţi. Printre aceştia era şi regele neamului Shravasti, Regele Prasenajit. Acest Rege s-a însurat cu o Shakya, iar cei doi au avut un fiu: Prinţul Virudhaka, "Cel de Cristal". Cuplul regal s-a hotărât să îl crească pe prinţ în Kapila, oraşul lui Buddha.

La început toate au fost bune. Prinţul Virudhaka era un copil sănătos şi s-a făcut un băiat puternic şi arătos. Dar până să se facă de şcoală, a avut loc o întâmplare importantă.

S-a întâmplat ca într-o zi, pe când Buddha era plecat din Kapila, tânărul prinţ s-a urcat pe tronul lui Buddha şi a început să se joace acolo. Nu a făcut-o cu intenţie – vroia doar să se joace. Dar vai! – când cei din neamul Shakya l-au văzut jucându-se în acel loc sacru s-au înfuriat şi l-au dat jos de acolo luându-l la bătaie şi umilindu-l.

Cum să înţeleagă un copil prostia unor fanatici? Adulţii nu-şi dau seama de asta. Este chiar foarte greu. Tratamentul sever nu a făcut decât să-l amărască pe prinţ şi să-l facă să urască tot neamul Shakya. Din cauza acestei pedepse a avut o viaţă plină de cruzime şi răzbunare.

Până la urmă, prinţul, omorându-şi tatăl, după cum se povesteşte, s-a urcat pe tronul lui Shravasti. Acum, fiind Regele Virudhaka, Regele de Cristal, a putut să-şi ducă la îndeplinire răzbunarea împotriva clanului Shakya. Având armată, a atacat oraşul Kapila.

Când cei din neamul Shakya s-au dus la Buddha să-i spună despre masacrul ce va să vină, l-au găsit suferind de o puternică durere de cap. l-au rugat să intervină şi să-i scape pe oamenii din Kapila din faţa atacului Regelui de Cristal, Dar gemând de durere, Buddha a refuzat să-i ajute. "O Dharma fixată nu poate fi schimbată," a spus el.

Atunci s-au dus la Maudgalyayana, unul din discipolii cei mai puternici ai lui Buddha, şi l-au rugat să-i ajute. El i-a ascultat şi fiind mişcat de durerea lor, s-a hotărât să-i ajute pe locuitorii asediaţi din Kapila.

Folosindu-şi puterile supranaturale, Maudgalyayana şi-a trimis bolul vrăjit la cei din oraş şi s-au urcat în el cinci sute de oameni. Apoi a ridicat bolul în aer crezând că astfel îi scapă de primejdie. Dar când bolul s-a coborât la pământ, toţi cei din el se transformaseră într-un lac de sânge.

Văzând asta toţi au fost îngroziţi iar Buddha s-a hotărât să le dezvăluie povestea strămoşilor lui, acei săteni care a omorât toţi peştii din lac.

"Soldaţii acestei armate care atacă acum Kapila, au fost acei peşti," explică el. "Oamenii care sunt omorâţi acum sunt oamenii care au omorât acei peşti. Regele Cristal însuşi a fost ultimul peşte. Şi cine credeţi ," a întrebat Buddha, ţinând o cârpă rece pe frunte, "că era băiatul care îl dădea pe peşte cu capul de pământ?"

Deci, fiindcă au omorât peştii, oamenii au fost pedepsiţi cu moartea. Şi fiindcă l-a lovit în cap pe acel peşte, Buddha s-a pomenit cu o migrenă groaznică.

Dar ce s-a întâmplat cu Virudhaka, Regele de cristal? Bine înţeles că s-a renăscut în iad.

Deci, vedeţi, cauza şi efectul nu se poate opri. Cauza produce un efect care devine el însuşi cauza unui alt efect. Acţiune şi reacţiune. Faptă şi Răsplată. Aceasta este Legea Cauzalităţii. Mai devreme sau mai târziu păcatele ne prind din urmă. Singurul mod prin care se poate preveni efectul este să se prevină cauza. Trebuie să învăţăm să fim iertători, să trecem cu vederea loviturile şi insultele, să nu dorim nicicând răzbunare şi nici măcar să ţinem pizmă. Nu trebuie să nu ajungem nişte fanatici care se cred măsura binelui şi se mândresc cu ideile proprii despre milă şi datorie, şi mai ales, trebuie să fim blânzi, în special cu copiii.

Să vă mai spun încă o poveste despre cauză şi efect. Aceasta îl are ca protagonist pe Maestrul Chan Bai Zhang, care a fost să elibereze chiar şi un duh-vulpe sălbatică. Foarte puţini oameni au reuşit să facă una ca asta!

Se spune că într-o seară, după ce s-a terminat şedinţa de Chan şi toţi discipolii s-au dus la culcare, Maestrul Bai Zhang a văzut un bătrân care aştepta în faţa Sălii de Meditaţie.

Bai Zhang s-a dus la el şi l-a întrebat: "Spuneţi-mi, domnule, pe cine sau ce anume căutaţi?"

Bătrânul a răspuns: "Nu, nu domn. Nu sunt un om. Sunt un duh-vulpe care stau în corpul unui om."

Bai Zhang a rămas foarte surprins şi curios. "Cum ai ajuns în această stare?" a întrebat el.

Bătrânul duh-vulpe i-a explicat: "Acum cinci sute de ani eram capul acestei mânăstiri. Într-o zi a venit la mine unul din călugări şi m-a întrebat: "După ce un om atinge iluminarea, mai este el constrâns de Legea Cauzalităţii?" iar eu i-am răspuns: "Nu, el este scutit de la Lege." Pedeapsa mea pentru acest răspuns eronat şi arogant a fost că spiritul meu a fost schimbat în spiritul unei vulpe sălbatice, aşa că am fugit în munţi. Fiind o vulpe-om nu puteam să mor, şi cât timp rămân ignorant trebuie să trăiesc în această stare mizerabilă. De cinci sute de ani străbat pădurile căutând cunoaşterea care să mă elibereze. Maestre, te rog să-ţi îndrepţi compasiunea asupra mea şi să-mi iluminezi adevărul."

Maestrul Bai Zhang i-a vorbit cu blândeţe vulpii-om. "Pune-mi şi mie întrebarea pe care ţi-a pus-o acel călugăr, iar eu îţi voi da răspunsul corect."

Vulpea-om a fost de acord. "Doresc să-i pun maestrului următoarea întrebare: După ce un om atinge iluminarea, mai este el constrâns de Legea Cauzalităţii?"

Bai Zhang a răspuns: "Da. El nu este deloc scutit de la Lege. El nu poate închide ochii la posibilităţile cauzei şi efectului. El trebuie să rămână conştient de toate faptele din prezent şi trecut."

Dintr-odată bătrânul vulpe-om a fost iluminat şi s-a eliberat. S-a prosternat în faţa maestrului şi i-a mulţumit din inimă. "În sfârşit," spuse el, "sunt eliberat!" Apoi, în timp ce se pregătea să plece, s-a întors către Bai Zhang şi l-a rugat: "Maestre, deoarece sunt călugăr, vreţi să fiţi atât de bun şi să-mi faceţi slujba de înmormântare potrivită pentru un călugăr? Stau în apropiere, într-o vizuină de pe muntele din spatele mânăstirii, iar eu o să mă duc acum acolo ca să mor."

Bai Zhang a fost de acord iar a doua zi s-a dus pe munte şi a găsit vizuina. Dar în loc să găsească un călugăr bătrân, Bai Zhang n-a văzut decât o grămadă pe jos. Răscolind-o cu băţul a descoperit o vulpe moartă!

Ei bine, o promisiune e o promisiune! Maestrul Bai Zhang a ţinut slujba funerară pentru călugări cu cadavrul vulpii. Toţi au crezut că Bai Zhang a luat-o razna, mai ales după ce a mai condus şi o procesiune funerară … cu o vulpe moartă pe catafalc!

Deci vedeţi dragi prieteni, nici măcar obţinerea iluminării nu te scapă de Legea Cauzalităţii. Dacă chiar însuşi Buddha poate să aibă o migrenă fiindcă a fost rău cu un peşte, cu atât mai mult trebuie să luăm aminte la principiul că o faptă rea, mai devreme sau mai târziu, va aduce o răsplată rea. Fiţi cu luare aminte la ce faceţi sau spuneţi! Nu cumva să ajungeţi un duh vulpe!

Cât despre a doua cerinţă, respectarea strictă a regulilor de disciplină, vă spun sincer că nu poate exista nici un progres spiritual fără moralitate şi fără împlinirea datoriilor religioase.

Disciplina este fundaţia pe care stă iluminarea. Disciplina ne pune în ordine comportamentul şi ne dă echilibru. Echilibrul devine stabilitate, care la rândul ei naşte înţelepciune.

Surangama Sutra spune clar că perfecţionând numai meditaţia nu ne vom curăţa de impurităţi. Chiar dacă suntem foarte buni la meditaţie, însă nu respectăm regulile de disciplină, atunci vom cădea cu uşurinţă în tărâmul lui Mara, al demonilor şi ereticilor.

Cine păstrează cu străşnicie disciplina morală şi munca religioasă este protejat şi încurajat de dragoni cereşti şi îngeri, fiind însă evitat şi temut de demonii lumii subpământene şi de ereticii de pretutindeni.

S-a întâmplat odată ca într-o ţară din Kashmir să fie un dragon de pământ care trăia lângă o mănăstire cu cinci sute de arhaţi Theravadini. Dragonul acesta teroriza toată regiunea şi le făcea greutăţi celor de acolo. În fiecare zi arhaţii se adunau şi prin puterea meditaţiei lor colective încercau să-l gonească pe dragon. Dar nu au reuşit. Pur şi simplu dragonul nu vroia să plece.

Într-o zi a trecut pe la mânăstirea aceea un călugăr Chan Mahayana. Arhaţii s-au plâns de acest dragon îngrozitor şi l-au rugat pe călugăr să-şi unească forţa meditaţiei cu a lor. "Trebuie să gonim această bestie!" s-au văitat ei. Călugărul Chan doar a zâmbit şi s-a dus la vizuina dragonului otrăvitor.

Când a ajuns în faţa intrării în vizuină, călugărul l-a chemat pe dragon: "Domnia voastră înţeleaptă şi virtuoasă, aţi vrea să fiţi atât de bun şi să vă mutaţi din această vizuină într-un loc mai îndepărtat?"

"Păi," zise dragonul, "dacă m-aţi rugat aşa de politicos, o să vă îndeplinesc dorinţa şi o să plec de aici." Vedeţi, dragonul era foarte sensibil la etichetă. Aşa că s-a dus!

Arhaţii au urmărit din mânăstirea lor toate acestea, fiind uimiţi peste măsură. Cine ştie ce puteri miraculoase o fi căpătat prin meditaţie acest călugăr!

Cum s-a întors călugărul toţi arhaţii s-au adunat în jurul lui şi l-au rugat să le spună despre aceste puteri miraculoase.

"Nu am folosit nici o meditaţie sau samadhi specială de," a spus călugărul. "Nu am făcut decât să respect regulile de disciplină iar aceste reguli spun că trebuie să respect cele mai mici reguli de curtoazie la fel cum le respect şi pe cele mai importante reguli morale."

Deci vedeţi că puterea colectivă a cinci sute de arhaţi în meditaţie-samadhi uneori nu depăşeşte puterea unui călugăr care păstrează regulile de disciplină.

Iar dacă cumva vă întrebaţi: "De ce mai este necesară atenţia către disciplină dacă mintea a atins starea fără păreri? De ce ar mai avea nevoie un om cinstit şi sincer să mai practice Chan?" Eu l-aş întreba pe un astfel de om aşa: "Eşti atât de sigur pe mintea ta încât dacă frumoasa Zeiţa Lunii ar coborî la tine şi te-ar îmbrăţişa cu trupul ei gol, inima ta ar rămâne netulburată?" Iar voi …Dacă cineva jigneşte sau vă loveşte fără motiv, nu aţi simţi nici un pic furie sau ură? Puteţi fi siguri că niciodată nu vă veţi compara cu ceilalţi, sau că niciodată nu veţi începe să criticaţi? Sunteţi siguri că veţi ştii mereu să deosebiţi binele de rău? Acum, dacă sunteţi absolut siguri că nu veţi ceda niciodată tentaţiei, că nu veţi greşi niciodată, atunci deschideţi gura şi spuneţi-o tare şi răspicat! Altminteri nici măcar să şoptiţi o minciună.

Cât priveşte a treia cerinţă, anume a avea credinţă în Sinele Buddha, trebuie să ştiţi că această credinţă este mama, izvorul din care iau putere hotărârea noastră de a practica şi de a îndeplini muncile religioase.

Dacă căutăm eliberarea de durerile acestei lumi, trebuie să avem credinţă fermă în asigurările pe care le-a dat Buddha cu privire la faptul că fiecare fiinţă vie de pe pământ posedă înţelepciunea Tathagata, fiind astfel capabilă să devină Buddha. Ce ne împiedică să ne folosim această înţelepciune şi să devenim Buddha? Răspunsul este că pur şi simplu nu avem încredere în asigurările lui. Preferăm să nu ştim acest adevăr, să acceptăm falsul ca original, şi să ne dedicăm vieţile satisfacerii unor pofte prosteşti.

Ignorarea adevărului este o boală. Însă, aşa cum ne-a învăţat Buddha, Dharma este ca un spital cu multe uşi. Putem s-o deschidem pe oricare din ele şi să intrăm ca să ne vindecăm. Dar trebuie să avem credinţă în doctori şi în eficacitatea tratamentului.

Ori de câte ori dorea să ilustreze problemele cauzate de îndoială şi lipsa credinţei, Buddha povestea parabola doctorului. El întreba aşa: "Să presupunem că ai fost rănit de o săgeată otrăvită iar un prieten a adus un doctor ca să vă salveze. Şi atunci i-aţi spune prietenului:

"Nu! Nu! Nu! Nu o să-l las să mă atingă până nu aflu cine a tras în mine! Vreau să ştiu numele vinovatului, adresa, şi aşa mai departe. E important, nu-i aşa? Şi mai vreau să ştiu ce-i cu săgeata asta. Are vârful din piatra sau metal, din os sau corn? Iar tija de lemn? Este lemn de stejar, de ulm, sau de pin? Cu ce fel de tendon este prins vârful de tijă?" Este tendon de bivol, de maimuţă, de căprioară ruru? Şi ce fel de pene are tija? Sunt de bâtlan sau de uliu? Şi ce fel de otravă s-a folosit? Vreau să ştiu ce fel de otravă este. Şi oricum, cine mai e şi ăsta? Eşti sigur că este un medic certificat? Doar n-o să las să mă trateze un prăpădit. Eu cred că am dreptul să ştiu toate aceste lucruri, tu nu? Aşa că mai întâi răspunde-mi la întrebări, altfel n-o să-l las pe omul acesta să mă atingă."

"Ei bine," spuse Buddha, "până să primiţi voi toate răspunsurile o să daţi ortul popii."

Deci, dragi prieteni, când o să suferiţi de bolile acestei lumi, să aveţi încredere în Marele Doctor. A vindecat milioane de oameni. Care credincios a pierit vreo-dată fiind în grija sa? Care credincios nu a fost readus la viaţă şi fericire veşnică urmându-şi tratamentul? Nici unul. Toţi au fost mulţumiţi. La fel veţi fi şi voi dacă aveţi încredere în metodele lui.

Credinţa este o pricepere care se poate dezvolta. Dacă, de exemplu, vreţi să preparaţi tofu din boabe de soia, începeţi prin a fierbe boabele şi a le zdrobi, apoi mai adăugaţi o soluţie din praf de gips sau nişte zeamă de lămâie peste boabele fierte. Ştiţi că dacă vreţi puteţi să staţi acolo şi să priviţi cum se formează cheagurile. Credeţi în această metodă fiindcă a funcţionat mereu. Astfel căpătaţi un sentiment de certitudine. Desigur, prima oară când faceţi tofu, presupunând că nu ştiţi nimic despre cum se face, se poate să nu prea aveţi încredere în metodă. Se poate să nu fi crezut că gipsul sau zeama de lămâie vor face ca soia să se închege. Dar după ce aţi reuşit şi aţi văzut cu ochii voştri că metoda funcţionează, aţi acceptat reţeta fără rezerve. Aţi căpătat credinţă în metodă.

Astfel, trebuie să avem credinţa că fiecare din noi are Natura Buddha şi că fiecare îşi poate întâlni Natura Buddha dacă urmează cu grijă o cale Dharma corectă.

Dacă ne este frică trebuie să ne gândim la cuvintele Maestrului Yong Jia din Cântecul de Iluminare al său:

"În Lumea Reală Tathagata nu există nici ego, nici reguli, nici iaduri. Acolo nu se pot afla relele samsarice. Dacă mint, să-mi scoateţi limba şi să-mi umpleţi gura cu nisip, şi să o lăsaţi aşa la nesfârşit."

Nimeni nu i-a scos limba Maestrului Yong Jia.

Iar a patra cerinţă, să ne păstrăm hotărârea de a reuşi în oricare metodă am ales, trebuie să vă avertizez despre prostia de a sări de la o metodă la alta. Gândiţi-vă la Dharma ca la un munte ce trebuie urcat. Sunt multe cărări către vârf. Alege un şi rămâi pe ea! Te va duce acolo! Dar n-o să ajungi niciodată în vârf dacă te tot plimbi de pe o cărare pe alta, părăsind una pentru o alta mai uşoară. O să dai roată muntelui de multe ori, dar nu o să-l urci niciodată. Rămâi cu metoda aleasă. Să ai toată credinţa în ea.

În Chan spunem mereu poveşti cu diavoli de vânzare. Una din ele se potriveşte foarte bine aici:

Un om se plimba într-o zi prin piaţă şi a dat de o tarabă pe care scria: "Vindem Diavoli Clasa I." Bine înţeles că omul a devenit curios. Şi cine n-ar fi? Eu aş fi. "Arătaţi-mi şi mie un diavol dintr-ăsta," i-a spus vânzătorului.

Diavolul era o creatură ciudată şi mică … cam ca o maimuţă. "Să ştiţi că este foarte deştept," a spus vânzătorul. "Nu trebuie decât să-i spuneţi în fiecare dimineaţă ce treburi să facă în ziua respectivă şi el le va face."

"Orice?" întrebă omul.

"Da," a răspuns vânzătorul, "orice. Toate treburile din casă vor fi terminate până să vă întoarceţi de la muncă."

S-a întâmplat ca omul să fie burlac, aşa că diavolul i s-a păruto investiţie bună. "Îl cumpăr," spuse. Şi i-a dat banii vânzătorului.

"Mai este ceva," a spus vânzătorul – întotdeauna mai este ceva, nu-i aşa? – "Trebuie să fiţi sigur că îi spuneţi ce să facă în fiecare zi. Să nu uitaţi! Daţi-i instrucţiuni în fiecare dimineaţă şi totul va fi bine. Nu uitaţi să faceţi aşa în fiecare dimineaţă!"

Omul a fost de acord şi l-a dus pe diavol acasă. În fiecare dimineaţă îi spunea să spele vasele, să spele rufele, să facă curat în casă, să facă de mâncare; până se întorcea omul de la muncă, totul era gata.

Dar a venit ziua lui de naştere iar colegii de muncă i-au organizat o petrecere. S-a îmbătat rău şi a rămas în oraş peste noapte, în casa unui prieten, iar a doua zi s-a dus direct la muncă. N-a mai ajuns acasă să-i spună diavolului ce să facă. Seara când s-a întors acasă a văzut că diavolul i-a dat foc la casă iar acum dansa printre ruinele fumegânde.

Şi nu se întâmplă mereu aşa? Când ne apucăm de o metodă jurăm cu sângele că o vom păstra cu credinţă. Dar o dată s-o lăsăm baltă şi am şi terminat-o. E ca şi cum n-am fi practicat nici o metodă.

Deci oricare ar fi calea pe care o alegeţi, Mantra ori Yantra ori Numărarea Respiraţiei ori Hua Tou ori repetând numele lui Buddha, rămâneţi cu metoda aleasă! Dacă nu v-a eliberat azi, încercaţi şi mâine. Spuneţi-vă că veţi fi atât de hotărâţi încât dacă va trebui să vă continuaţi practica şi în viaţa următoare, tot o veţi face până ce veţi reuşi. Să treacă câte reîncarnări or trece, numai să deveniţi Buddha."

Ştiu că este uşor să ne descurajăm când nu vedem nici un rezultat. Încercăm iar şi iar, dar dacă iluminarea nu vine suntem gata să renunţăm la luptă. Perseverenţa este ea însăşi o împlinire.

Fiţi neclintiţi şi răbdători. Nu sunteţi singuri în lupta voastră. După cum spune o vorbă din bătrâni: "Ne antrenăm vreme de mulţi eoni – pentru iluminarea care are loc într-o clipă."

  Înapoi          Index           continua