Amintindu-l Pe Maestrul Xu Yun de Jy Din Shakya, Maestru Chan  Transmise lui Ming Zhen Shakya  şi Upasaka Richard Cheung  Traduceri de Yao Xin din Bucureşti

Ven. Maestru Jy Din Shakya împreună cu Ming Zhen Shakya, 1998

Numele Maestrului Xu Yun se traduce "Nor Gol", o traducere ce îi încurca pe mulţi. Toţi ştim ce este un nor, dar ce-o fi însemnând "gol"?

În literatura Chan (pronunţat djen) sau Zen termenul "gol" este foarte frecvent şi are multe interpretări, aşa că o să încep prin a încerca să-i lămuresc sensul.

A fi gol înseamnă a fi fără ego, a nu avea nici un gând despre sine, nu în sensul de legumă sau de dobitoc – acestea sunt fiinţe vii ce nu fac decât să proceseze apa, hrana şi lumina soarelui, pentru a se dezvolta şi a seîinmulţi – ci înţelegând prin asta ca omul nu mai cântăreşte evenimentele, persoanele şi obiectele din jur prin prisma unui "eu", "mine" sau "al meu". Cel care este "gol de sine" nu prea are ocazia să folosească aceste cuvinte.

Ca să fiu mai clar: Am auzit cu toţii de vreun părinte, prieten, ori amant, ce ne asigură asupra iubirii ne-egoiste pe care o poartă. Un soţ va spune: "N-am ţinut nimic pentru mine. I-am dat ei totul, neveste-mi." Acest om nu este gol. Nu a făcut decât să proiecteze o parte din identitatea lui asupra celeilalte persoane.

Cel care este cu adevărat gol nu posedă nimic, nici măcar o conştiinţă de sine. Interesele lui nu se găsesc printre propriile nevoi şi dorinţe, deoarece într-adevar el nu are cunoştinţa de ele, ci nu cunoaşte decât bunăstarea celorlalţi. El nu-i judeca pe oameni ca plăcuţi sau neplăcuţi, demni sau nedemni, folositori sau nefolositori. El pur şi simplu înţelege că Marele Budda Amitabha, Buddha al Luminii şi Bunătăţii Infinite, se află în fiecare fiinţă umană, şi că slujind celorlalţi el slujeşte de fapt Sinelui Buddha.

Nu este uşor să ajungi atât de gol. O veche poveste Chan o demonstrează:

Un Maestru Chan avea în grijă un novice ce nu reuşea să se detaşeze de persoanele din fosta viata seculară. "Nu o să poţi servii Dharma dacă nu tai aceste legături," i-a spus Maestrul. "Trebuie să distrugi aceste legături posesive! Ucide-le! Gândeşte-te la ele ca şi cum nu ar mai exista!"

Novicele a întrebat, "Dar părinţii? Trebuie să-i omor şi pe ei?"

"Cine sunt ei ca să-i cruţi?" a răspuns Maestrul.

"Dar tu Maestre," a spus novicele, "trebuie să te ucid şi pe tine?"

Maestrul a răspuns zâmbind, "Nu-ţi fă tu griji. Nu prea mai ai de ce să mă apuci ca să poţi să mă omori."

Aşa era maestrul Xu Yun. Nu mai aveai de ce să-l apuci. În 1940 Aviaţia Imperială Japoneză a bombardat mânăstirea Nan Hua, în care se afla şi medita; şi nu l-au apucat. În 1951, când era un bătrân în vârstă de nouăzeci şi trei de ani, bandele comuniste criminali l-au bătut în mod repetat; deşi i-au rupt oasele şi au reuşit să omoare preoţi mai tineri şi mai puternici, nici ei n-au reuşit să-l apuce. Cum să fie ucis Sinele Buddha? Xu Yun nu a vrut să moară până nu a socotit că i-a venit vremea, până nu a îndeplinit sarcinile pe care şi le-a asumat.

O să vă povestesc despre acest om remarcabil, acest Nor Gol a cărui prezenţă mi-a schimbat viaţa. O să vă povestesc lucrurile pe care mi le amintesc şi o să mă străduiesc să vă transmit învăţăturile lui religioase. Poate că dacă auziţi despre el o să puteţi simţi ceva din bucuria pe care am avut-o cunoscându-l.

A fi în preajma lui Xu Yun însemna a fi în ceaţa dimineţii unei zile însorite, sau într-unul din acei nori ce se târăsc pe creasta muntelui. Cineva ar putea să întindă mâinile încercând să prindă ceaţa, dar oricât ar încerca ar rămâne cu mâinile goale. Şi totuşi, oricât de uscat ar fi spiritul lui, Nor Gol îl va umezi cu apă dătătoare de viaţă; şi oricât de tare i-ar arde spiritul în tristeţi şi dezamăgiri, o răcoare înviorătoare s-ar coborî peste el, precum roua dimineţii.

Acesta este Norul Gol al lui Xu Yun care încă se mai află cu noi. Timpul şi soarele nu-l pot distruge, fiind el însuşi soarele şi eternitatea.

O să vă povestesc acum nişte întâmplări pe care le-am petrecut împreună.

Prin 1920, pe când eram încă un copil, Xu Yun nu venise încă la Nan Hua, mânăstire fondata de către Al Şaselea Patriarh Hui Neng lângă oraşul Shao Guan, unde locuiam eu. Shao Guan se afla la o mie de mile nord faţă de Guang Zhou (Canton) în Provincia Guang Dong, care se află în sudul Chinei.

De când a fost construită în 675 d.chr., Mânăstirea Nan Hua a trecut prin multe perioade de neîngrijire şi reconstrucţie, dar pe timpul copilăriei mele era cu siguranţă în cea mai neagră ruină. Puteţi să mă credeţi că era mai mult un teren de joacă decât templul care este azi.

În acele vremuri, Shao Guan era un mic oraş riveran amorţit, un loc unde copiii nu prea aveau ce să facă. Când ne duceam la mânăstire era ca şi cum am fi fost la Disneyland.

Lucrul care făcea ca această mânăstire să fie şi mai incitantă, era că nimeni nu părea să aibă grijă de ea. Trăiau acolo cam o suta de călugări şi câteva duzine de maici, dar cel mai mult se ocupau cu ciondănitul. Maicile se certau cu maicile. Călugării se certau cu călugării. Maicile se certau cu călugării. Iar clădirile acestui măreţ aşezământ religios nu erau decât locul în care se întâmplau aceste certuri. Ce dacă lemnul putrezea, zidăria se prăbuşea, iar fierăria vechii pagode alb-roşie ruginea. Aceasta ruină nu făcea decât să ţină pasul cu declinul disciplinei monastice. Credincioşii budişti, precum părinţii mei, veneau şi lăsau bani în cutia cu donaţii; iar dacă copiii neastâmpăraţi care îi însoţeau, precum fratele meu mai mare şi cu mine, se căţărau peste tot, sau se jucau dea v-aţi ascunse-lea printre statuile sacre, sau se fugăreau prin holurile goale, ei bine, nimeni nu le zicea nimic. Dacă nu ne-ar fi lăsat să ne distrăm ar fi însemnat să scadă donaţiile. Cred că acei călugări s-au gândit că dacă clădirile erau oricum o ruină, de ce să mai rişte înrăutăţirea problemelor cu o eventuală lipsă de bani.

Deci ne distram de fiecare dată când mergeam la Nan Hua. Alergam pe podul de peste râul Caoxi (Ts’ao Xi) şi ne căţăram pe muntele din apropriere unde era o nişă naturală în stâncă. Se spune că Al Şaselea Patriarh a meditat în acea nişă. Stăteam în ea şi râdeam, imitându-i postura pioasă.

Nu e de mirare că Al Şaselea Patriarh i-a apărut într-o viziune lui Hsu Yun şi l-a rugat să meargă la Mânăstirea Nan Hua pentru a o ridica din ruina în care ajunse-se!

L-am întâlnit pe Xu Yun abia în 1943, când eu aveam şaptesprezece ani iar el era sexagenar. Arăta ca în fotografia reprodusă la începutul textului. O să vă povestesc despre această întâlnire. Dar pentru a o aprecia mai bine trebuie să vă spun câte ceva şi despre mine.

Numele meu de familie este Feng. Familia mea a venit din provincia Fu Jian, dar tatăl meu s-a mutat în Shao Guan şi aici ne-am născut şi crescut fratele meu şi cu mine. După standardul local eram consideraţi bogaţi. Tatăl meu avea două afaceri: o firmă de materiale de construcţii şi aprovizionare, şi un magazin în care vindea hrană uscată precum ciuperci, ceapă verde şi tot felul de legume.

Cred că părinţii mei au sperat că într-o bună zi fratele meu se va ocupa de o firmă iar eu de cealaltă. Dar talentele fratelui meu nu aveau nici o latură academică iar părinţii au început curând să-şi facă griji cu privire la capacităţile lui. Când am împlinit patru ani am început să învăţ cu profesorii angajaţi pentru educaţia lui. Era cu doi ani înaintea mea. Dar învăţam repede şi am sărit peste clase, până ce am ajuns înaintea fratelui meu. Deci la terminarea şcolii primare de şase ani, deşi eram mai mic cu doi ani decât fratele meu, am absolvit-o cu doi ani înaintea lui.

Atunci am intrat la şcoala medie. Şcoala la care eram se numea Li Qun ce ar însemna o şcoală care "îndeamnă oamenii". Era o scoală romano-catolică iar toţi profesorii erau preoţi şi maici catolici. Era considerată cea mai bună şcoală din zonă. Însă studiul creştinismului era mai mult sau mai puţin opţional; la mine era mai puţin decât mai mult. De fapt nu-mi păsa decât să bat mingea. Dacă ceva putea fi aruncat, şutat, făcut să sară şi bătut, atunci era interesant. în şcoala medie ăsta a fost lucrul la care m-am simţit cel mai "îndemnat".

Dar am frecventat destul cursurile ca să pot fi admis la Colegiul Didactic de trei ani. Nu-mi prea venea să vând legume uscate aşa că m-am gândit să mă fac profesor.

Şi astfel eram eu în 1934, un băiat băţos de şaptesprezece ani … un isteţ, aţi putea spune, care într-o zi liberă s-a dus, ca de obicei, la Mânăstirea Nan Hua împreună cu ceilalţi băieţi şi fete de vârsta mea pentru a ne distra. Nu mai auzisem de Hsu Yun şi cu siguranţă nu mă aşteptam să descopăr că un sfânt tocmai a venit la Nan Hua. Iar el era acolo…

S-a întâmplat ceva cu mine când i-am văzut faţa. Am căzut deodată în genunchi şi m-am plecat în faţa lui până la pământ. Prietenii mei erau uimiţi. Nu mă mai plecasem în faţa nimănui până atunci… şi aşa, fără să mă pună nimeni, m-am închinat lui. Cuprins de respect şi uimire m-am închinat lui Xu Yun de trei ori la rând. Marele Maestru a zâmbit şi m-a întrebat, "Cine şi de unde eşti?" Abia am şoptit, "Mă numesc Feng Guo Hua şi sunt din Shau Guan." Iar Xu Yun a zâmbit din nou şi a spus, "Simte-te ca acasă aici la Templul Nan Hua." Era înconjurat de mai mulţi călugări care priveau în tăcere. Probabil ca nici ei nu înţelegeau nimic.

Acum eram nerăbdător să mă întorc la Nan Hua… dar nu pentru distracţie … vroiam sa-l revăd pe Xu Yun.

A doua oară când l-am văzut m-a întrebat dacă nu doresc să primesc Preceptele Budiste, adică să devin budist. Am spus "Da, desigur." şi aşa am primit Preceptele de la Xu Yun. Mi-a dat numele Kuan Xiu, ceea ce înseamnă "practică multă şi cuprinzătoare".

Gata cu fotbalul, baschetbalul sau chiar ping-pongul. Acum, în vacanţa de vară, făceam cele douăzeci de mile până la Mânăstirea Nan Hua de două ori pe săptămână. Luam trenul până la Muntele Ma Ba, o formaţiune stâncoasă, şi mai făceam patru mile pe jos până la mânăstire. Xu Yun îmi dădea să studiez cărţi despre budism; şi uite aşa mi-am petrecut vacanta. Pentru prima oara în viaţă am simţit religia în inimă. Doream să devin preot.

Dar convertirea mea bruscă a produs nelinişte acasă. Lucrurile nu erau atât de simple. În primul rând, la naşterea mea părinţii s-au dus la un astrolog renumit ca să-mi întocmească horoscopul. Acel astrolog a văzut clar în stele că eu mă voi face un înalt ofiţer de armată şi că voi muri la treizeci de ani. A avea un erou mort în familie era o onoare la care au renunţat rapid. De aceea s-au bucurat când au văzut că învăţam atât de bine. Asta însemna că afacerile familiei vor fi în siguranţă în grija mea, mai ales că era tot mai evident faptul că afacerile nu prea se potriveau cu fratele meu. Când părinţii au aflat că vreau să devin preot, s-au bucurat ca budişti; dar nu prea s-au bucurat ca afacerişti. Nu acest fiu trebuia să se facă preot!

Dar pana să mă simt cu adevărat chemat spre preoţie, am avut şi alte gânduri cu privire la viitorul meu. Nu am crezut niciodată predicţia astrologului şi fiind cam plictisit de ideea cu profesoratul, m-am hotărât ca după ce termin colegiul să intru la şcoala militară a lui Chiang Kai Shek (Academia Whampao) din Canton. În acele vremuri Chiang era comandantul din Whampao.

Din cauza acestei ambiţii, fratele meu a fost forţat să se pregătească cât putea de mult pentru a se putea ocupa de afacerile familiei. Din fericire, sau din nefericire, n-a trebuit să-şi dovedească abilităţile comerciale niciodată. După invazia japoneză a venit revoluţia comunistă şi n-a mai avut de ce afacere să se ocupe.

Dar în 1934, la şaptesprezece ani şi după un an de colegiu, încă nu începuse războiul cu Japonia. Xu Yun, cu clarviziunea unui adevărat înţelept, mi-a descurajat imediat pornirile militariste. De fapt, renunţasem la idee din ziua în care l-am întâlnit. Vroiam să mă fac preot dar nu am spus-o nimănui deoarece mi s-a părut că ar suna a laudă şi frivolitate. Mi se părea o îngâmfare mai mică să spun că vreau să mă fac general decât să spun că vreau să devin preot. Dar mai târziu, într-una din multele conversaţii cu Xu Yun, mi-am destăinuit dorinţa de a deveni preot. A spus ca dorea ca eu să rămân la colegiu şi să-mi termin studiile. Numai după aceea a fost vorba de preoţie.

În 1937 am absolvit Colegiul Didactic. În acea toamnă, în vremea Festivalului de Toamnă din mijlocul lui septembrie, sau A Opta Lună Plină după calendarul chinezesc, mi-am ras părul de pe cap. Imediat m-am mutat la Nan Hua ca novice rezident şi am aşteptat Ceremonia de Ordinare care trebuia să vină după trei luni. Eu şi alţi două sute de călugări am intrat în ordin cu prilejul Ceremoniei de Ordinare de la mijlocul lui decembrie1937.

Cu această ocazie Maestrul Xu Yun mi-a dat numele Jy Din care înseamnă "a înţelege şi a obţine pacea". Mi-a mai dat şi multe din hainele lui simţindu-mă privilegiat să le pot purta.

Curând după ce am devenit călugăr, Japonia a invadat China iar eu am început să cred că Xu Yun a avut o premoniţie – că m-a descurajat în mod special de la a merge la Şcoala Militară fiindcă s-a temut că devenind un ofiţer al armatei voi ajunge şi o pierdere a armatei. Avea altceva pregătit pentru mine. Iar Xu Yun era un om pentru care cuvântul "eşec" nu exista. Avea ţelurile lui; pentru el am fost unul din instrumentele cu care îşi va împlini ţelurile.

Viata era grea la mânăstirea Nan Hua. Călugării şi călugăritele îşi cultivau singuri legumele, se îngrijeau singuri de gătit şi curăţenie, chiar îşi făceau singuri hainele. Dormeau pe nişte scânduri acoperite doar cu o saltea subţire de iarba. Banii proveneau din donaţii sau de la fermierii care luau terenurile mânăstirii în arendă.

Când a venit Xu Yun la Nan Hua în 1934, ştia că n-o să fie nici o fericire până nu se va restaura disciplina. Aşa că a stabilit reguli stricte. Prima abatere se solda cu o pedeapsă. A doua abatere însemna excluderea.

Xu Yun a instituit departamente pentru diferitele activităţi şi a stabilit o ierarhie, o scară a responsabilităţii, pentru supravegherea fiecărui departament. Toţi trebuiau să-şi facă treaba, iar Xu Yun nu accepta nici o delăsare. Avea un toiag greu de care nu se despărţea, şi nici nu îi era frică să-l folosească. În mod uimitor au încetat toate certurile şi neascultările. Legea şi ordinea au adus pacea.

Dar restaurarea disciplinei monastice nu era de ajuns. Xu Yun ştia ca şi clădirile mânăstirii trebuie reparate. Deşi nu tatăl meu a furnizat materialele de construcţii – altă companie primind contractul – el a donat bani pentru a susţine reconstrucţia. Din fericire, primele reparate au fost dormitoarele, şi toţi cei care locuiau la Nan Hua s-au bucurat de noile condiţii.

În 1938 Maestrul Xu Yun a fost invitat la Hong Kong, unde se vorbeşte cantoneza, pentru o serie lungă de conferinţe instructive şi slujbe. Deoarece Maestrul vorbea hunan, un dialect nordic, iar eu vorbeam şi hunan şi cantoneza, a trebuit să-l însoţesc ca translator.

Deoarece erau puţine drumuri dinspre Nanjing, şi toate periculoase, mulţi refugiaţi care fugeau din faţa invadatorilor japonezi o luau pe calea râurilor. Bine înţeles, Shao Guan fiind la confluenţa a două râuri, au ajuns aici multe bărci cu refugiaţi.

Când Xu Yun a aflat de atacurile asupra Shanghaiului şi Nanjingului, a anticipat această criză a refugiaţilor şi a întrerupt imediat conferinţele din Hong Kong. Ne-am întors la Nan Hua şi am pornit un program de ajutorare a refugiaţilor.

Xu Yun a decretat că toţi călugării din Nan Hua să adopte vechiul obicei budist, încă urmat de ordinele theravadine, de a lua doar doua mese pe zi, mesele de dimineaţă şi de prânz. Nu se mai primea nici o hrană după miezul zilei. Hrana astfel rămasă era donată refugiaţilor şi, când era cazul, soldaţilor chinezi. Deoarece oamenii erau foarte nefericiţi, Xu Yun a ţinut multe slujbe pentru morţi şi răniţi. Aceste slujbe au adus speranţă şi consolare multor suflete chinuite.

Dar pentru Xu Yun un ţel era un ţel, şi nici măcar invazia japoneza nu l-a oprit de la restaurarea Mânăstirii Nan Hua. Deci programul de reconstrucţie a continuat.

În 1939 au fost create faimoasele statui ale Împăratului Direcţional împreună cu construcţia templului care le adăposteşte. Ceremonia oficială de inaugurare s-a ţinut în 1940. Efortul depus în reconstrucţie a avut un efect salutar asupra moralului. A dat oamenilor un sens şi un scop.

Acum o să vă povestesc de bombardamentul asupra mânăstirii Nan Hua la care m-am referit mai devreme:

După ce japonezii au atacat oraşele Nanjing şi Shanghai, guvernatorii din paisprezece provincii au ţinut o serie de întruniri la Mânăstirea Nan Hua în încercarea de a dezvolta o tactică comună de apărare pentru a rezista în faţa invadatorilor japonezi. Aceste întruniri ar fi trebuit să fie ultrasecrete, dar japonezii, care îşi stabiliseră o bază aeriană la Ghuang Zhou (oraşul Canton), au aflat repede despre ele.

Desigur, deşi mai târziu s-a încercat a se da vina pentru scurgerile de informaţii pe spioni din echipa vreunui guvernator sau a altuia, adevărul este că politicienii fiind aşa cum sunt, nu s-a chinuit nimeni să ascundă aceste întruniri. Guvernatorii împreună cu oamenii lor veneau … în limuzine. Era atâta crom strălucitor în parcarea din Nan Hua că ar fi atras atenţia şi cuiva de pe Marte. Japonezilor din Guang Zhou nu le-a fost deloc greu să înţeleagă că aici era un loc de întâlnire secret al politicienilor.

De aceea, încercând să distrugă dintr-o lovitură cat mai mulţi lideri civili, japonezii au trimis trei avioane de atac asupra mânăstirii Nan Hua.

Când avioanele au început să bombardeze şi să mitralieze mânăstirea, Xu Yun le-a spus tuturor să se adăpostească şi să rămână calmi. I-a trimis pe guvernatori în Templul celui de-al Şaselea Patriarh iar pe călugări în templul mai încăpător Ming. El s-a dus calm la ţinta ce mai evidentă, Sala de Meditaţie, rugându-se pentru siguranţa tuturor.

La prima trecere a avioanelor a murit unul din cei doi oameni care păzeau maşinile guvernatorilor. Îşi părăsise postul şi s-a ascuns într-o conductă ce era destinată lucrărilor de reconstrucţie, iar una din bombe a căzut peste ea omorându-l. Ironic, celalalt gardian care a rămas la post la vedere, nu a păţit nimic.

Încă o bombă a fluierat spre pământ şi a căzut chiar lângă zidul mânăstirii, doborând un chiparos Joshu mare şi lăsând în pământ o groapă care mai este şi azi, umplută cu apă, ca un mic lac.

Dar atunci, imediat cum Xu Yun a intrat în Sala de Meditaţie şi a început să se roage, s-a întâmplat un miracol. Două din cele trei bombardiere s-au ciocnit în aer şi s-au prăbuşit lângă Muntele Ma Ba. Ultimul avion s-a întors imediat la baza din Guang Zhou.

Bine înţeles că ciocnirea celor două avioane a fost atribuită puterilor spirituale ale lui Xu Yun. Toţi chinezii care îl ştiau erau siguri de asta; dar ce e mai important e că şi japonezii au început să creadă la fel. Cu guvernatori sau fără, nu au mai încercat niciodată să bombardeze Nan Hua.

Japonezii au împins frontul iar la sfârşitul lui 1944 au reuşit în sfârşit să cucerească oraşul Shao Guan. Dar chiar şi atunci, deşi erau atât de aproape de Nan Hua, nu l-au atacat. Credem că se temeau de puterile spirituale ale lui Xu Yun. Cât a durat ocupaţia nu au permis nici unui soldat să tulbure liniştea mânăstirii.

Dar să mă întorc la povestea noastră – în 1940 Wei Yin s-a călugărit, el fiind cel care îl va succeda pe Xu Yun ca Stareţ al Mânăstirii Nan Hua. Am avut onoarea să-i rad capul şi să-i dau numele Wei Yin care înseamnă Sigiliul Dharma Cauzei şi Efectului. Al doilea nume al lui era Zhi Gua, însemnând a cunoaşte efectele. Altfel spus, află cauza şi efectul unei acţiuni şi vei obţine rezultatul dorit. Wei Yin a rămas la Nan Hua, asistându-l pe Xu Yun în noile acţiuni de ajutorare a victimelor războiului. Tot în acel an, cunoscând starea de ruină şi de indisciplină în care căzuse Mânăstirea Yun Men, Xu Yun m-a trimis acolo pentru a ajuta la reinstaurarea ordinii şi pentru a supraveghea lucrările de reconstrucţie. Pentru această sarcină Xu Yun m-a ridicat la rangul de Maestru.

A trebuit să trec de mulţi soldaţi japonezi în cele două zile de drum până la mânăstirea Yun Men. Din nou, influenţa lui Xu Yun era atât de mare că se întindea şi asupra mea, nici un soldat neîndrăznind să-mi facă necazuri. După ce am ajuns cu bine m-am stabilit la Yun Men.

La Dan Xia Shan, a treia mare mânăstire din zona Shao Guan, nu erau probleme cu japonezii. Locul izolat în care se afla mânăstirea a descurajat orice activitate militară iar Maestrul Ben Wen a putut să menţină liniştea şi disciplina monastică.

Am rămas la mânăstirea Yun Men până în 1944, când Xu Yun a hotărât să înfiinţeze un colegiu budist la Nan Hua pentru a preda vechiul Vinaya, Codul Monastic, tuturor celor care se călugăreau. Atunci am înţeles de ce mi-a spus Xu Yun să-mi termin mai întâi studiile. Acestea m-au pregătit pentru supravegherea organizării acestei noi Şcoli Vinaya şi pentru a fi unul dintre profesori.

Deoarece Xu Yun credea în necesitatea de a da copiilor o educaţie, s-a hotărât să mai înfiinţeze şi o scoală primară la Nan Hua. Dorea ca aceasă şcoală să fie o instituţie de prin rang şi, la scurt timp, au venit la Nan Hua elevi din toata China pentru a primi o educaţie. Bine înţeles, părinţii bogaţi au donat bani pentru educaţia copiilor lor, pentru cărţi şi rechizite, pentru cazare şi masă. Dar Xu Yun credea că toţi copiii, bogaţi sau săraci, au dreptul la educaţie, deci copiii săraci erau primiţi în această scoală fără să plăteasca nici o taxă. Xu Yun le dădea manuale şi rechizite, asigurându-le şi masa şi cazarea. Consideram sacre responsabilităţile privitoare la şcoală, încercând să-mi îndeplinesc cât mai bine îndatoririle, cu multă devoţiune şi atenţie. Toţi cei care se ocupau de şcoală gândeau la fel ca mine, şi prin eforturile noastre unite şcoala a ajuns curând faimoasă pentru calitatea ei.

Cât timp Maestrul Wei Yin a rezidat la Nan Hua, Xu Yun a stat la Templul Yun Men pentru a continua supravegherea reconstrucţiei templului.

Atunci Calea Dharma a luat încă o întorsătură pentru mine.

Mulţi chinezi au plecat în Hawaii, în special în anii de război. Dar deşi erau mulţi chinezi budişti în Hawaii, care pe atunci era doar teritoriu american, nu exista nici un templu budist sau măcar nişte preoţi pentru a oficia slujbele. Chinezii din Hawaii au trimis mai multe delegaţii la Hong Kong, cerând preoţi pentru a oficia slujbele şi pentru a supraveghea construcţia unui templu. Bine înţeles că îl vroiau pe Xu Yun să vină şi să construiască templul în Honolulu, dar Xu Yun era dedicat restaurării Mânăstirii Yun Men, aşa că m-a trimis pe mine în locul lui.

În 1949 am încheiat prima fază a misiunii încredinţate, când am sosit la Hong Kong şi am iniţiat procedurile de imigrare necesare. N-am ajuns în Honolulu decât în 1956. Hawaii a devenit stat în 1959; dar templul nostru, pe care l-am numit Templul Hsu Yun (Xu Yun), a fost primul templu budist din Hawaii.

La puţin timp după ce am ajuns la Hong Kong în 1949, s-a terminat şi războiul civil, comuniştii preluând guvernarea. Bandele comuniste de nelegiuiţi, crezând că bisericile şi templele ascund aur şi alte valori, s-au năpustit peste aceste locaşuri lipsite de apărare şi le-au cerut clericilor să le predea aceste comori inexistente.

În 1951, pe când eu eram la Hong Kong, o bandă de aceşti criminali au venit la Mânăstirea Yun Men şi i-au cerut lui Xu Yun să le dea aurul şi bogăţiile mânăstirii. Xu Yun a încercat să le explice că în Mânăstirea Yun Men nu se găsea aşa ceva. Dar nu l-au crezut şi unul câte unul, îi băteau pe călugări vrând să-i convingă să le dea comoara. Unul dintre călugări chiar a fost bătut până a murit; mai mulţi călugări au dispărut iar corpurile lor nu au mai fost găsite. Mulţi aveau răni grave, mâini şi coaste rupte. Vreme de trei luni cât a fost ocupată mânăstirea, comuniştii îl interogau şi îl băteau pe Xu Yun cu regularitate, ţinându-l apoi într-o cămăruţă întunecată mai multe zile la rând, fără hrană sau apă. De câteva ori a fost bătut până a căzut în nesimţire, fiind crezut mort. Dar în ciuda multiplelor răni interne şi a oaselor rupte, acest bătrân de nouăzeci şi trei de ani a susţinut şi a exercitat o enorma voinţă, refuzând să părăsească această lume până ce nu-şi va fi îndeplinit misiunea. Ştia că prezenţa lui vie, chiar şi dacă numai într-un mic grad, putea să-i mai înfrâneze pe atacatori. Mai ştia că atât timp cât va rămâne în viaţă îi va încuraja pe ceilalţi; iar în acele timpuri grele aveau nevoie de toate încurajările posibile.

Înţelegând că dorinţa lui de a supravieţui trebuie să fie mai mare decât dorinţa atacatorilor de a-l distruge, deşi slab fizic, nu a putut fi îngenunchiat; şi s-a refăcut în ciuda torturilor la care l-au supus.

Deşi criminalii au încercat să ascundă tratamentul aplicat acestui om sfânt, vestea torturilor la care a fost supus a răzbătut în afară iar chinezii din toată lumea s-au plâns şi au criticat guvernul de la Beijing. Era de necrezut ca invadatorii japonezi să respecte clerul şi mânăstirile iar miliţia chineză să le prade.

Autorităţile de la Beijing au trimis imediat o delegaţie la Yun Men dar deoarece Xu Yun se temea de represalii a refuzat să facă o plângere oficială. Dar cum s-a însănătoşit, a făcut greul drum până la Beijing şi a cerut personal guvernului să oprească aceste cadre. A insistat să se ordone ca instituţiile religioase să fie respectate, clerul să nu mai fie molestat, iar poporului chinez să i se acorde libertatea religiei. Autorităţile, poate temându-se de puterea reputaţiei lui, acum legendare, s-au mai înmuiat; şi pentru un timp, cel puţin cât a mai trăit Xu Yun, politica guvernului a devenit mai tolerantă faţă de religie.

Guvernul, însă, nu a mai tolerat nici un fel de critică din afară, tăind astfel toate liniile de comunicaţie. Fiind la Hong Kong încercam cu disperare să aflu veşti despre Xu Yun, dar nu se ştia nimic. Am scris nenumărate scrisori, dar toate au rămas fără răspuns.

Totuşi, după cum se obişnuieşte, am continuat să-i trimit lui Xu Yun copii după toate eseurile şi articolele despre budism pe care le scriam. În timpurile mai fericite, conform obiceiului, aş fi primit înapoi comentariile lui. Dar în acele vremuri nefericite toate lucrările mele au rămas necomentate.

Apoi, în 1952, am scris o disertaţie despre Sutra Inimii care a fost primită foarte bine. Guvernul de la Beijing a decis să permită publicarea ei. Am scris imediat redacţiei din Beijing arătându-mi marea dorinţă de a afla care a fost părerea maestrului asupra disertaţiei mele. Ca printr-o minune, unul din angajaţii redacţiei s-a decis să-i înmâneze scrisoarea şi disertaţia personal lui Xu Yun şi să aştepte răspunsul acestuia. Xu Yun le-a citit pe amândouă, apoi i-a spus funcţionarului că îmi aprobă disertaţia şi că îmi trimite binecuvântările lui. Cuvintele lui mi-au fost relatate, iar aceasta comunicare indirectă a fost ultima pe care am mai avut-o cu maestrul meu mult iubit.

Pe data de 13 octombrie 1959, în vârstă de 101 ani, Maestrul Xu Yun a intrat în Nirvana finală. Ştirea morţii lui m-a întristat peste măsură. Public am ţinut slujbe memoriale şi am scris un epitaf pentru el; dar în intimitate sufeream nespus. Zile la rândul am plâns şi nu puteam să mai mănânc sau să dorm. Ştiam cât de mult îi datoram. Ştiam că în înţelepciunea lui a prevăzut ameninţarea ce s-a abătut asupra acestei Dharma Budiste Chineze, Dharma lui Hui Neng, a lui Lin Ji şi a lui Han Shan. A vrut ca această Dharma să fie transplantată în Statele Unite unde era în siguranţă, iar eu am fost cel care a primit aceasta onoare.

Felul în care a murit Xu Yun m-a făcut să apreciez şi mai mult puterea acestei inimi măreţe. Am înţeles clar că era capabil să transceadă existenţa fizică şi să amâne intrarea în Nirvana finală până când era gata să facă ultima călătorie … până când şi-a îndeplinit datoria sacră de a-şi folosi influenţa pentru a proteja clerul din China.

Eu, împreună cu alţi clerici budişti şi cu mulţi clerici de alte credinţe, ne datorăm vieţile devoţiunii lui Xu Yun către Buddha Amitabha şi convingerii lui nestrămutate că această Prezenţă Glorioasă se află în inimile tuturor fiinţelor omeneşti.

Shanti. Shanti. Shanti. Amitofo! (Amitabha)

  Înapoi          Index           continua