Cei din vechime aveau aceleaşi probleme ca şi noi. Spuneau: "Zilele trec ca suveica prin gherghef." Mai întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă. Înainte şi înapoi, dintr-o parte în alta. Mai spuneau că: "Zilele trec ca săgeţile deasupra capului." Stăm şi ne uităm la ele cum zboară, întrebându-ne unde s-or duce toate.

Într-o sesiune de învăţare a Chan-ului, perioada de instruire trece foarte repede. Ca şi timpul, ideile şi opiniile trec dintr-o parte în alta. Pe care parte se va sfârşi aţa? Săgeţile intuiţiei zboară deasupra. Va nimeri vreuna ţinta? Nu o vom şti decât la marea examinare de la sfârşitul sesiunii.

În Chan, ca de altfel în aproape toate problemele vieţii, nu putem fi siguri că am înţeles lucrul pe care l-am învăţat până ce nu am fost testaţi. Învăţătorii numesc acest test "Achitarea notei de plată". În ultima zi a sesiunii, sunt adunaţi toţi studenţii iar învăţătorul strigă pe câte unul la întâmplare, punând tot felul de întrebări pertinente. Asta se numeşte prezentarea notei de plată studentului. El trebuie să iasă în faţa clasei şi răspundă la întrebări. "Cât de mult ai învăţat? Plăteşte!" Învăţătorii sunt plătiţi cu răspunsuri bune.

Desigur, în orice sesiune, dacă măcar o persoană reuşeşte să obţină Iluminarea, atunci ea a achitat notele de plată ale tuturor. Toţi împărtăşesc bucuria când cineva reuşeşte să obţină Adevărul.

Deci ce aţi învăţat din aceste lecţii? Poate aţi plătit pentru toată lumea şi aţi obţinut Iluminarea. Poate nu sunteţi siguri şi vă mai trebuie un timp de gândire, să lăsaţi să se mai coacă aceste idei Chan, să permiteţi gândurilor să se mai sedimenteze înainte de a vedea ce aţi obţinut. Păstraţi Chan-ul în minte. Redefiniţi-vă priorităţile. Cultivaţi răbdarea.

Într-o zi de vară Buddha s-a hotărât să meargă la plimbare. Se plimba singur pe drum, bucurându-se de frumuseţea priveliştilor. Atunci, la o răscruce, a dat peste un om care se ruga.

Omul, recunoscându-l pe Tathagata, a îngenuncheat în faţa lui şi s-a plâns: "Doame, viaţa este într-adevăr amară şi dureroasă! Odată eram fericit şi prosper, dar prin hoţie şi înşelătorie cei pe care îi iubeam mi-au luat tot ce aveam. Acum sunt alungat şi batjocorit. Spune-mi, Doamne," întrebă el, "de câte ori trebuie să mă mai renasc într-o astfel de existenţă mizerabilă până să pot cunoaşte fericirea din Nirvana?"

Buddha s-a uitat în jur şi a văzut un copac de mango. "Vezi copacul acela?" a întrebat el. Omul dădu din cap afirmativ. Atunci Buddha spuse: "Până vei putea cunoaşte eliberarea de durere trebuie să te mai renaşti de atâtea ori câte fructe de mango are copacul."

Vedeţi, copacul era plin de fructe şi zeci de mango atârnau de crengile lui. Omul înecă în sec. "Dar Doamne," protestă el, "Am respectat Preceptele! Am dus o viaţă dreaptă! De ce trebuie să mai sufăr atât de mult?"

Buddha oftă: "Fiindcă aşa trebuie." Apoi îşi continuă drumul.

A ajuns la o altă răspântie şi a găsit un alt om care se ruga; şi acesta îngenunche înaintea lui. "Doamne, viaţa este cu adevărat amară şi dureroasă," a spus omul. "Am fost foarte chinuit. Copil fiind, mi-am pierdut părinţii; bărbat fiind, mi-am pierdut nevasta şi copiii. De câte ori trebuie să mă mai renasc într-o astfel de existenţă mizerabilă până să mă pot refugia în sfârşit în iubirea ta?"

Buddha s-a uitat în jur şi a văzut un câmp cu flori. "Vezi câmpul acele cu flori?" întrebă el. Omul dădu din cap afirmativ. Atunci Buddha spuse: "Până vei putea cunoaşte eliberarea de durere trebuie să te mai renaşti de atâtea ori câte flori are câmpul."

Văzând atâtea sute de flori, omul începu să se vaite: "Dar Doamne! Am fost un om bun. Am fost mereu cinstit şi onest şi nu am făcut rău nimănui! De ce trebuie să mai sufăr atât?"

Buddha oftă: "Fiindcă aşa trebuie." Şi îşi continuă drumul.

La următoarea răscruce mai întâlni un om care îngenunche şi el rugător dinaintea lui. "Doamne, viaţa este cu adevărat amară şi dureroasă!" spuse acesta. "Ziua trudesc sub soarele arzător, noaptea îngheţ pe pământul ud şi rece. Atâta foamete, sete şi singurătate! De câte ori trebuie să mă mai renasc într-o astfel de existenţă mizerabilă până să pot merge cu tine în Paradis?"

Buddha se uită în jur şi văzu un tamarin. Fiecare cracă a copacului avea o mulţime de ramuri, iar fiecare ramură avea zeci de frunze. "Vezi tamarinul acela?" întrebă Buddha, "Până vei putea cunoaşte eliberarea de durere trebuie să te mai renaşti de atâtea ori câte frunze are tamarinul."

Omul se uită la copac şi la miile de frunze iar ochii i se umplură cu lacrimi de recunoştinţă. "Cât de milostiv este Domnul!" spuse el, şi îşi culcă fruntea pe pământul dinaintea picioarelor lui Buddha.

Iar Buddha a spus: "Ridică-te, bunul meu prieten. Vino cu mine."

Şi de atunci seminţele de tamarin sunt simbolul credinţei şi răbdării.

Nu putem întocmi contracte cu universul. Nu putem spune: "Am respectat regulile şi dea aceea trebuie să primesc plata." Sau: "Am avut destul ghinion. Acum trebuie să am şi nişte noroc." Universului nu-i pasă de măruntele noastre petiţii. Există eroi care şi-au dat viaţa pentru binele celorlalţi. Ei nu au glas să se plângă. Însă noi ştim că nefiind egoişti, acum se plimbă prin Paradis.

Şi nu este aceasta calea spre fericire? Nu aşa se intră în Nirvana? Nu lepădând egoul individual şi obţinând Sinele Buddha universal? Intrăm în Paradise atunci când ne predăm lui.

Deci atunci când veţi fi întrebaţi: "Cât demult aţi învăţat?" chiar dacă nu ştiţi să daţi răspunsuri exacte, veţi achita nota de plată dacă spuneţi doar: "Oricât de mult ar lua, eu rămân la Chan. O să încerc încontinuu să mă lepăd de egoism şi nu uit să-mi ţin fruntea plecată la pământ dinaintea picioarelor lui Buddha."

Umilinţa şi răbdarea sunt bani de aur.

Şi vă mai dau un sfat: Încercaţi să aflaţi un Buddha în fiecare om pe care îl întâlniţi şi poate că veţi plăti pentru câteva mii.

Iar când vine vorba de iubire, să aveţi punga largă!

  Înapoi          Index