Uneori oamenii obişnuiţi capătă ideea că Chan este o problemă atât de profundă încât numai cei ordinaţi în Dharma sunt capabili să o priceapă. Adevărul este că, noi preoţii, ne vedem depăşiţi de problemă de multe ori. Şi din când în când, în timp ce noi lipăim prin apă, încercând să arătăm cât mai bine în uniformele noastre, apare câte un civil care trece în goană pe lângă noi, înotând ca un campion olimpic. Aşa a fost şi cu Pang Laicul. El ar fi câştigat medalia de aur a Chan-ului. De secole el a fost eroul multor laici, dar trebuie să mărturisesc că a fost şi al tuturor preoţilor care i-au studiat stilul învingător.

Pang Laicul a trăit în a doua jumătate a secolului al optulea, o epocă de aur pentru Chan. Era un familist cu educaţie - avea o soţie, un fiu şi o fiică - şi o ducea destul de bine financiar ca să-şi poată dedica timpul studiind budismul.

El a căpătat ideea că o persoană are nevoie de solitudine pentru a medita şi pentru a reflecta asupra Dharma, astfel că şi-a construit o mică mănăstire de o cameră lângă casa familiei. Se ducea acolo în fiecare zi pentru studiu şi practică.

Soţia, fiul şi fiica studiau şi ei Dharma; dar ei rămâneau în casă, ocupându-se de afacerile lor şi de gospodărie, încorporând budismul în viaţa de zi cu zi.

Pang Laicul s-a îngropat în sutre şi într-o bună zi i-a ajuns şi lui până peste cap. Încă nu învăţase să înoate. În acea zi, s-a repezit afară din mica sihăstrie şi, necăjit foarte tare, s-a plâns soţiei: "Greu! Greu! Greu! Să încerci să prinzi atâtea înţelesuri este ca şi cum ai vrea să aduni seminţele de susan pe frunzele din vârful copacului!"

Soţia i-a răspuns: "Uşor! Uşor! Uşor! Tu ai studiat cuvintele, dar eu am studiat iarba şi am văzut că Sinele Buddha se reflectă în fiecare strop de rouă."

Atunci, fiica lui Pang Laicul, pe nume Ling Zhao, care asculta aceste plescăituri verbale, înotă şi ea pe acolo. "Doi bătrâni ce spun aiureli!" interveni ea.

"Ia stai puţin!" ţipă Pang Laicul. "Dacă tot eşti aşa de deşteaptă, ia spune-ne şi nouă care este metoda ta."

Ling Zhao se întoarse către părinţii ei şi le spuse încet: "Nu este greu, nu este nici uşor. Când îmi este foame, mănânc. Când sunt obosită, dorm."

Ling Zhao stăpânea Chan-ul Natural.

Pang Laicul a învăţat multe în acea zi. A înţeles atât de bine încât a dat la o parte cărţile, a încuiat uşa micii sihăstrii şi a plecat să viziteze diferiţi maeştrii Chan pentru a-şi verifica înţelegerea. Încă nu se putea compara cu fiica lui, dar era deja destul de bun.

Până la urma a ajuns la muntele Nan Yue unde ţinea o mănăstire Maestrul Shi Tou. Pang Laicul s-a dus direct la maestru şi l-a întrebat: "Unde pot găsi un om care nu este ataşat de lucrurile materiale?" Maestrul Shi Tou a ridicat încet mâna şi i-a acoperit gura lui Pang. Prin acest gest, Chan-ul lui Pang a devenit cu adevărat profund. A rămas la Nan Yueh vreme de multe luni.

Toţi călugării îl studiau şi erau curioşi cu privire la Chan-ul Natural pe care îl practica şi la perfecta netulburare a acestuia. Chiar şi Maestrul Shi Tou a simţit nevoia să îl întrebe care era secretul lui. "Toţi sunt uimiţi de metodele tale," a spus Shi Tou. "Spune-mi. Ai cumva vreo putere specială?"

Pang Laicul a zâmbit doar şi a spus: "Nu, nu am puteri speciale. Ziua îmi este plină de activităţi umile iar eu doar păstrez mintea în armonie cu sarcinile mele. Accept ceea ce vine fără dorinţă sau aversiune. Când mă întâlnesc cu alţi oameni, păstrez o atitudine necritică, niciodată admirând, niciodată condamnând. Pentru mine roşul este roşu, nu roşu aprins sau stacojiu. Deci care e metoda minunată pe care o folosesc? Păi, când tai lemne, tai lemne; când car apă, car apă."

Maestrul Shi Tou a fost desigur foarte impresionat de acest răspuns. L-a rugat pe Pang să intre în Sangha lui. "Cineva ca tine nu trebuie să rămână laic," a spus Shi Tou. "De ce nu-ţi razi capul şi nu te faci călugăr?"

Această propunere a semnalat sfârşitul sejurului lui Pang la Shi Tou. Era clar că nu mai avea ce să înveţe de la maestru. Pang i-a dat un răspuns scurt: "O să fac ce o să fac," şi a făcut că a plecat de acolo.

Apoi a apărut la poarta formidabilului Maestru Ma Zu. Iarăşi l-a întrebat pe maestru: "Unde pot găsi un om care nu este ataşat de lucrurile materiale?" Ma Zu s-a încruntat şi a răspuns: "O să-ţi spun după ce vei fi înghiţit Fluviul de Vest dintr-o sorbire."

Prinzând sensul acestui răspuns, Pang a reuşit să-şi definitiveze iluminarea. A înţeles că Mintea Necritică nu este de ajuns. Mintea trebuia să devină la fel de imensă ca Mintea Buddha; trebuia să cuprindă întreaga Samsara şi Nirvana, să se extindă în Infinitul Vidului. O astfel de minte putea să înghită Pacificul.

Pang Laicul a rămas cu Maestrul Ma Zu până când a venit ziua în care a văzut ca nu mai are nimic de învăţat nici de la acesta. În acea zi, Pang i s-a adresat lui Ma Zu şi, stând în picioare deasupra acestuia, a spus: "Un om iluminat te roagă te uiţi în sus." Ma Zu a privit intenţionat în jos. Pang Laicul a suspinat: "Ce frumos ştii să cânţi din lăuta fără corzi!"

Prin aceasta Ma Zu a confirmat că nu era nici o diferenţă între oameni, că toţi erau cu adevărat unul şi acelaşi individ. Cum Pang se uita în jos, Ma Zu s-a uitat tot în jos. Nu mai avea cine să-şi ridice privirea. Dar atunci, fără veste, Ma Zu şi-a ridicat privirea şi, cum s-ar spune, a rupt vraja. Iar Pang Laicul s-a plecat adânc şi a rămas în acea plecăciune de final în vreme ce Ma Zu s-a ridicat şi a plecat. În timp ce Maestrul trecea pe lângă el, Pang Laicul şopti: "Ai cam cârpit-o, nu-i aşa... vrând să faci pe deşteptul."

Pang Laicul a atins perfecţiunea şi toţi maeştrii pe care i-a întâlnit au confirmat-o. Dar ce este evident pentru un maestru poate să nu fie la fel de evident pentru un călugăr obişnuit. Într-o zi de iarnă, în vreme ce Pang se pregătea să plece de la mânăstirea Maestrului Yao Shan, nişte călugări tineri, care dispreţuiau statutul de simplu laic al lui Pang, l-au condus până la uşa. Când s-a uitat Pang afară a văzut că ningea. "Bună ninsoare!" a spus el. "Fulgii nu cad aiurea." Un călugăr pe nume Quan, care pe cât era de neobrăzat pe atât era de prost, nu a înţeles nimic din înţelepciunea vorbei lui Pang. A vrut să-şi râdă de el întrebându-l sarcastic: "Dar unde te aşteptai să cadă fulgii?"

În bunătatea lui, Pang mulţumise ninsorii pentru faptul că nu cădea în bucătărie sau în sala de meditaţie, adică pentru faptul că ningea acolo unde era normal să ningă - în curte şi pe câmpuri, pe copaci şi pe drumuri. Pang ştia că avea de mers un drum lung prin zăpada rece, dar acceptase acest fapt fără nici o supărare.

Dar Pang nu avea numai înţelepciunea unui maestru, avea şi caracter. Când a văzut rânjetul de pe faţa tânărului călugăr, l-a pocnit.

"Cum îndrăzneşti!" a spus călugărul.

"Şi tu chiar ai fost ordinat călugăr?" a întrebat Pang sceptic. "Păi, nici măcar Iadul nu te-ar primi!"

"Şi ce vrei să spui cu asta?" a răspuns călugărul.

Pang îl pocni din nou. "Vreau să spun că deşi ai ochi, urechi şi limbă, eşti complet orb, surd şi mut." Apoi a plecat liniştit prin zăpadă de parcă fi fost o zi însorită. Îi dăduse călugărului o lecţie adevărată.

Dar de obicei era foarte blând şi răbdător cu cei pe care îi instruia.

Într-o zi, auzind pe cineva cum încerca să explice Sutra de Diamant, a observat că acesta avea probleme cu o frază în care se vorbea despre nonexistenţa personalităţii ego. "Poate te pot ajuta eu," a spus Pang. "Ai înţeles că ceea ce este condiţionat şi schimbător nu este real şi că ceea ce este necondiţionat şi neschimbător este real?"

"Da," a răspuns comentatorul.

"Atunci nu este aşa că egourile sunt condiţionate şi schimbătoare şi că nici un ego nu este acelaşi cu cel din minutul următor? Nu este adevărat că în fiecare minut ce trece, în funcţie de circumstanţe şi condiţii, căpătăm noi informaţii şi noi experienţe la fel cum uităm informaţiile şi experienţele vechi?"

"Aşa este," a încuviinţat comentatorul.

"Dar mai este ceva în noi necondiţionat şi neschimbător?" întrebă Pang.

"Da, Natura Buddha!" a răspuns comentatorul zâmbind, înţelegând dintr-o dată. "Numai aceasta este reală! Restul nu este decât iluzie!" Era atât de fericit încât l-a inspirat pe Pang să îi scrie o poezie: Cum nu există ego şi nici personalitate, Cine este departe şi cine este aproape? Ascultă-mi sfatul şi nu mai vorbi de realitate. Încearc-o direct, tu însuţi. Natura Înţelepciunii de Diamant, Este adevăr în unicitatea-i pură. Egourile fictive nu o pot împărţi sau strica. Expresiile: "aud," "cred," "înţeleg," Sunt doar nişte mijloace de exprimare Unelte în mâna tăietorului de diamante. După ce şi-a terminat treaba, le lasă de-o parte.

Laicul Pang şi fiica lui, Ling Zhao, au călătorit prin China câştigându-şi existenţa din vânzarea articolelor de bambus pe care le confecţionau. Au îmbătrânit împreună, ajungând legende ale iluminării. Ultima locuinţă a fost o peşteră dintr-un munte.

Pang ştia că venise timpul să-şi lase jos povara. Era foarte obosit şi nu mai putea continua. În peşteră se afla un bolovan pe care obişnuia să se aşeze atunci când medita; aşa că şi-a luat locul şi, dorind să-şi dea duhul atunci când soarele era deasupra capului, a trimis-o pe Ling Zhao afară ca să-i spună când va fi momentul amiezii. Dar după numai câteva minute, Ling Zhao s-a întors cu răsuflarea tăiată de emoţie. "Vai, Tată," a strigat ea, "trebuie să vi afară să vezi minunea! Este o eclipsă de soare!"

Păi asta era cu adevărat o întâmplare extraordinară. Pang nu a rezistat tentaţiei. Deci s-a ridicat de pe bolovanul de meditaţie şi s-a dus afară. S-a tot uitat el, dar n-a văzut nici o eclipsă. Venise amiaza, atâta tot. Dar unde era Ling Zhao? Pang s-a întors în peşteră şi a găsit-o moartă, stând dreaptă pe bolovanul de meditaţie. "Of, fata asta!" se văita Pang. "Întotdeauna mi-a luat-o înainte."

A îngropat-o şi apoi, o săptămână mai târziu, a intrat şi el în Nirvana. Corpul i-a fost incinerat iar cenuşa a fost împrăştiată peste apele unui lac din apropiere.

  Înapoi          Index           continua